Friday, January 18, 2008

scrisoarea deci

scrisoarea lui Paul Hilbert din Erostrat, Zidul, J.P.Sartre
Stimate Domn,
Sunteţi celebru şi operele dumneavoastră se scot într‑un tiraj de treizeci de mii de exemplare. Am să vă spun de ce: pentru că îi iubiţi pe oameni. Aveţi umanismul în sânge: norocul dumneavoastră. Înfloriţi când sunteţi în mijlocul oamenilor; cum vedeţi pe undeva un semen de‑al dumnea­voastră, fără măcar să‑l cunoaşteţi, simţiţi un elan de simpatie faţă de el. Vă place trupul lui, faptul că e bine legat, că are nişte picioare care se desfac şi se strâng după cum îi e voia, şi mai ales că are mâini, şi că are câte cinci degete la fiecare mână şi că degetul mare e opozabil. Vă delectaţi când îl vedeţi pe vecinul dumneavoastră luând o ceaşcă de pe masă, întrucât există un mod specific uman de a apuca, pe care l‑aţi descris adesea în lucrările dumneavoastră, mai puţin suplu, mai puţin rapid decât al unei maimuţe, dar infinit mai inteligent, nu‑i aşa? Vă place, de asemenea, carnea omului, alura sa de mare mutilat în curs de reeducare, atitudinea lui care pare a arăta că, la fiece pas, reinventează mersul şi faimoasa sa privire pe care fiarele nu o pot suporta. V‑a fost, aşadar, uşor să găsiţi tonul potrivit pentru a‑i vorbi omului despre el însuşi: un ton pudic, dar pătruns de emoţie. Oamenii se năpustesc lacomi asupra cărţilor dumneavoastră şi le citesc aşezaţi într‑un fotoliu bun, se gândesc la marea iubire nefericită dar discretă pe care o resimţiţi faţă de ei şi toate astea îi consolează de o grămadă de lucruri: că sunt urâţi, că sunt laşi, că sunt încornoraţi, că la întâi ianuarie nu li s‑a mărit leafa. Şi se spune bucuros despre ultimul dumneavoastră roman: e o fapta bună.
Veţi fi desigur curios, presupun, să aflaţi cum arată un om care nu‑i iubeşte pe oameni. Ei bine, eu sunt acela şi‑i iubesc atât de puţin încât în cel mai scurt timp am să omor vreo şase: poate vă veţi întreba: de ce numai şase? Pentru că revolverul meu nu are decât şase cartuşe. Asta e o monstruozitate, nu‑i aşa? Şi în plus, un act total nepolitic? Dar vă spun că nu pot să‑i iubesc. Înţeleg prea bine ce simţiţi. Ceea ce însă pe dumneavoastră vă atrage spre ei, pe mine mă dez­gustă. Am văzut şi eu, ca şi dumneavoastră, oameni mestecând ritmic, păstrându‑şi privirea lucidă, şi frunzărind totodată cu mâna stângă o revistă economică. Ce vină am dacă prefer să asist la masa focilor? Omul nu poate imprima nici o expresie chipului său fără să cadă într‑un joc de fizionomie. Când mestecă, păstrându‑şi totuşi gura închisă, colţurile gurii sale urcă şi coboară, de parcă ar trece necontenit de la seninătate la o uimire plângăreaţă. Ştiu că dumneavoastră vă place acest lucru, îl numiţi vigilenţa Spiritului. Pe mine însă mă îngreţoşează: nu ştiu de ce; aşa m‑am născut.
Dacă între noi n‑ar fi decât o diferenţă de preferinţe, nu v‑aş deranja. Totul se petrece însă ca şi cum dumneavoastră aţi fi în stare de graţie şi eu nu. Sunt liber să‑mi placă sau nu homarul pregătit după reţeta americană, dar, dacă nu‑mi plac oamenii, sunt un mizerabil şi nu am dreptul la un loc sub soare. Ei au acaparat sensul vieţii. Sper că înţelegeţi ce vreau să zic. De treizeci şi trei de ani mă izbesc de uşi închise pe care scrie: „Aici nu intră decât umaniştii.” Am fost nevoit să las baltă tot ceea ce am început; trebuia să aleg: era fie vorba despre o tentaţie absurdă şi condamnată, fie mai devreme sau mai târziu urma să se întoarcă în favoarea lor. Gândurile care nu se îndreptau în mod special către ei, nu reuşeam să le detaşez de mine, să le formulez: rămâneau în mine ca nişte uşoare mişcări organice. Chiar uneltele pe care le foloseam, simţeam eu bine că sunt ale lor; cuvintele, de pildă: aş fi vrut să am nişte cuvinte ale mele. Cele de care dispun au zăcut însă în nu ştiu câte conştiinţe; se rânduiesc de la sine în mintea mea conform unor deprinderi dobândite de la alţii şi acum, când vă scriu, le folosesc deşi îmi inspiră aversiune.
Dar e ultima oară. Vă spun eu: trebuie să‑i iubeşti pe oameni sau nu‑ţi vor îngădui decât cel mult să‑ţi duci zilele de azi pe mâine. Ei bine, eu unul nu vreau să‑mi duc zilele de azi pe mâine. O să pun imediat mâna pe revolver, o să cobor în stradă şi o să văd dacă e posibil să reuşesc ceva împotriva lor. Adio, domnule, poate că am să vă întâlnesc tocmai pe dum­neavoastră. În cazul acesta, nu veţi şti niciodată cu câtă plăcere o să vă zbor creierii. Dacă nu — cel mai probabil — citiţi ziarele de mâine. Veţi vedea că un individ pe nume Paul Hilbert a secerat, într‑un acces de furie, cinci trecători pe bulevardul Edgar‑Quinet. Ştiţi mai bine ca oricine câte parale face proza marilor cotidiene. Veţi înţelege deci că nu sunt „furios”. Dimpotrivă sunt foarte calm şi vă rog să primiţi, sti­mate domn, expresia distinselor mele sentimente.
Paul Hilbert
:)pt diana, in continuarea discutiei mai vechi cu criminalii in serie

4 comments:

obiectepierdute said...
This comment has been removed by the author.
obiectepierdute said...

ti-am zis ca parca-i rupta din mine, dar n-am citit inca povestirea, o sa.
of, nu mai zic nimic, pot empatiza si cu victima (am plans aseara sa-mi dau duhul cand am aflat de crima stupida din oras) si cu criminalii (pt ca ii inteleg de ce o fac, simt ca le cunosc structura psihologica; si oricum numai cu cei in serie si, stii tu, inteligenti).

vinyl said...

stiu stiu, cei inteligenti, care mie nu mi se par chiar asa de inteligenti incat sa-i plac, am mai discutat asta
eu nu mai vreau sa empatizez cu nimeni, vreau sa fiu un AS sa ma holbez la oameni fara sa empatizez :P

obiectepierdute said...

holbeaza-te la mine :D