ordinea si zbaterea

postez pentru prima data un poem pe blog. un poem ratat. care n-a ajuns la nimeni, dar care mi-e foarte drag. poate tocmai din cauza asta. este genul de poem indelung slefuit, din care am extras la nesfarsit imperfectiuni si respiratii,

pe care l-am vrut oficial si induiosator. ca discursul unui pitic genial, unui pitic dictator. un discurs chiar si cu imaginatia foarte controlata. un discurs al unui pitic dictator batran. un discurs in care fortele se cunosc, se adulmeca, isi dau tarcoale si nu se confrunta niciodata, un discurs in care intri pentru a te ciopli. nu pentru a te elibera, ci pentru a te constrange. :)

poate de fapt aici era locul lui de la bun inceput

sunt foarte linistita zilele astea. azi dimineata am baut o cafea cu oana care s-a mutat aproape de mine si mi-a adus carti. printre altele mi-a adus urbancolia care la prima rasfoire nu-mi prea place. dar o sa vad. deocamdata citesc uzodinma iweala, fiarele n-au patrie, despre copii soldati si in continuare chestii pentru teza. in week-end m-am intalnit cu doina&george, mi-am luat bilete la lenny kravitz pentru ca aveam chef sa merg la un concert si asta era cea mai ok varianta afterall, mai ales avand in vedere ca o sa mearga si alina cu noi :) in rest, imi cumpar tot timpul chestii, mananc fructe si beau multa cafea si scriu scriu scriu sa termin odata

H+

Întotdeauna e bine să ai o poveste ticluită

la revoluţie. Ochii femeilor şi ochii bărbaţilor

s-au retras în tranşee, sunt cocoşi de luptă umflaţi

pe firul de iarbă -

dacă nu eşti atent poţi chiar să-i pierzi,

printre frunzuliţe abia ieşite din ţiplă,

lăcuste cu antenele iuţi sau cărăbuşi sintetici -

iar norii de praf se ridică oricum, în haite nervoase

în urma maşinii, pe drumul în pantă.



Să nu te laşi înfrânt în faţa mecanismului nou-nouţ

împrăştiat în zeci de piese pe mijlocul drumului,

direct în lumina soarelui,

să te gândeşti repede la o poveste,

iată cum perechile de glezne tinere mărşăluiesc deja

se apropie pe cărarea îngustă,

muşcate delicat, din loc în loc,

de tufe lucioase de mentă.



Despre chiar dimineaţa în care

te-ai ridicat în capul oaselor

şi totul era în sfârşit în jurul tău smuls din fire,

deşi nu te-ai putut bucura, ţi-ai dat seama imediat

că nu-ţi mai simţi picioarele



şi că revoluţia tocmai a-nceput.



Ai rămas atunci nemişcat,

liniştea se-ndepărta de tine hiperlucidă,

iar în hiperlinişte nu erai mai mult decât

un pui de pernă şifonat

urmărind zbaterea unei zile,

ordinea şi zbaterea.



Cauţi din ochi să vezi unde s-a ascuns puştiul

şi iată-l pe balcon întors cu spatele,

apasă cu un singur deget copiii magnetici din raza blocului

ca pe nişte maşinuţe de jucărie,

încoace şi-ncolo. Revoluţia trebuie că da, a început.


Poate chiar atunci când ţi-ai vizitat prietenii:

îmbrăcaţi în aceeaşi cămaşă de lână albastră,
femei şi bărbaţi, ei stau pe prag şi privesc cerul,

au stat pe prag şi au privit cerul hei,

şi nici măcar n-aţi putut vorbi între voi

aşa de tare se înteţise vântul.



Te sprijini mai bine în palme,

dar patul e moale şi din ce în ce mai mult

se topeşte în goana roţilor.



E bine totuşi să ai o poveste pregătită

pentru revoluţie, să fii sigur unde-ajungi

chiar dacă orice nouă întâmplare

înseamnă mai degrabă o picătură de sănătate în plus,

în această lume în care tu ai fost primul

şi tot pentru tine s-a făcut cel mai repede târziu.

the whole world

poate va era dor sa ma vedeti lovind iar clapele electrocardiogramei, pedaland-o cu gingasie, pipaind-o cu varfurile moi ale degetelor, in timp ce bratele se deschid larg si fusta se umfla ca-n desene animate. nu va fie teama, deja am sunat-o pe diana si am rasucit putin butonul la lacrimi, si-acum i-am picat in brate pe net si o sa se descurce ea cu mine. asa ca o sa reusesc probabil sa imi mentin echilibrul. si cand ma gandesc ca tocmai ieri ii spuneam unei alte prietene ca eu nu sun cand nu ma simt ok dar de fapt asta era demult cand nu era nevoie cand eram asa cum ma mai cred si acum de fapt nu stiu de ce IN CONTROL. e evident ca lucrurile s-au schimbat. am reusit azi sa fiu iar penibila, am ravasit fereastra de messenger a altcuiva inca o data sorry mi-e ffff jena, o sa fac mai multe eforturi sa ma adun, sa-mi tin mizeria in cap pana cand cineva ma lasa s-o vars.

n-o sa povestesc ce s-a intamplat nici de data asta. pentru ca , de fapt, se intampla vreodata ceva? ceva anume? nu, se intampla pur si simplu totul, dintr-o data. te loveste pana cand se vad vanataile. din toate partile.

cand am sunat-o pe diana traversam strada, e o intersectie foarte larga aici, de obicei se face curent si chiar cand e cald simti un fir de aer rece mangaindu-ti in graba obrazul, dezlipindu-ti firele de par. de data asta nimic. soare tulbure, greu.

aseara citeam, ca sa ma mut totusi macar in final de pe palierul asta, sau cel putin sa disimulez ca ma mut, makanin, spaima. e povestea unui batran satir:

Satyriasis is uncontrolled sexual hyperactivity in men who have little or no capacity for deep emotional involvement.1 The term derives from the Satyr, the half-man, half-goat Sylvan diety of Green mythology who reveled in the sexual orgies that highlighted in Dionysian grape festivals.

dupa ce am lasat cartea, mi-am tras compu in pat si -am cautat informatii. e vba de fragmentul de mai sus, care nu e din carte. si asa am aflat si ca nici boala asta si nici nimfomania nu mai sunt de fapt considerate boli. pt ca pur si simplu nu se mai poate stabili cat sex e normal sa faca un om. nu e cel mai trist lucru? asa ca pot sa dau vina pe lume, oricum, the magic XXI. it s not me you know it s the whole world :)

love you all love me back pliz :)

trebuie sa completez cu asta. messengeru meu ma tradeaza. uneori refuza sa-mi trimita mesajele alteori imi mentine o lista care nu mai exista si eu ies si intru iar si vad alti oameni alta viata pe lista si ma trezesc cu offlinuri cand eu am fost tot timpul acolo. asta pentru ca nu vreau sa ma paranoizez nici eu si sa nu va paranoizati nici voi. acum ma duc sa fumez si va sun pe toti : P

fumetti

când eram în spital, acum mai mulţi ani (am stat aproape două luni), cel mai rău era când primeam vizite. le aşteptam nerăbdătoare toată ziua, iar atunci când se apropia ora începeam să mă sufoc. erau prieteni şi colegi de la facultate care făceau cu rândul, astfel încât să nu-mi rămână nicio zi goală. se roteau ca nişte păsări uşor prăfuite, deasupra unui copac dincolo de geam. în ciuda distanţei însă corpul se încorda mereu să arate bine, să dizolve efectul hainelor cu care mă tăvăleam toată ziua prin pat şi a părului anemic şi a palorii care mi se părea când eram singură atât de frumoasă.
după ce am ieşit în sfârşit, într-o altă lume, pentru că între timp soarele scăzuse în intensitate şi culorile se autodevoraseră şi se făcuse frig, am început să mă gândesc tot mai mult tot mai des la ceva ce nu mă interesase de fapt apasat niciodată: la corpul meu. care de-acum se urâţise şi trebuia ascuns, ferit privirilor, şi care în plus avea nevoie să fie tot timpul susţinut pe dinăuntru cu cârjele minţii. şi mai era şi oboseala rămasă de-atunci captivă, care nu se mai spală din sânge.
nici nu ştiu de fapt de ce mi-am adus aminte de asta, poate pentru că a fost toată perioada asta agitată şi demolatoare de gânduri sănătoase, poate că pasul în gol tot din cauza oboselii adunate în ultimele luni a declanşat. în fine, nu contează. aseară după job am convins-o pe alina să meargă cu mine să-mi caut sandale. şi mi-am cumpărat rapid, era deja 9 seara când am ajuns în magazin, nu una, ci două perechi. pur şi simplu nu m-am putut hotărî. abia acasă când le-am scos din cutii mi-am dat seama cât sunt de diferite:
prima pereche e cu talpă joasă, cu două barete late, negre, de lac, dispuse futuristic, cu catarame mari aurii, uşor SM, iar cea de-a doua e cu talpă înaltă (nu toc) cu barete din piele foarte moale, în trei nuanţe: un verde veşted, maroniu-roşcat şi o nuanţă de bej. o pereche de sandale pentru jumătatea grăbită, schizoidă, isteric-alintată a creierului şi una pentru latura mai visătoare, mlăştinoasă, molatecă, caldă
aşa stau lucrurile deci: o pereche de sandale pentru cristina care vrea să fie plăcută de toată lumea (şi nu se poate şi suferă) şi o pereche de sandale pentru cristina care vrea mulţi prieteni şi căreia îi este fff drag de toţi : P
o pereche de sandale pentru cristina care a stat la petrecerea de la liceu (zece ani de la absolvire ţine ochii laaaaaaaaaaarg deschişi) mai mult la masă şi care a fumat şi a fumat şi a fumat şi o pereche de sandale pentru cristina care a fost şocată a doua zi când şi-a dat seama că au existat şi bârfe
mai mult despre petrecere nu e de zis. un punct mare, îngroşat.
so, ce să facem până la urmă cu trecutul? o soluţie cel puţin am găsit: facem fumetti-es. luăm frumos plicurile cu fotografii, lipim o folie subţire peste ca să producem efectul de lumini şi umbre şi bineînţeles punem propoziţii scurte şi funny în gura personajelor : P

something is very wrong

n-am repetat din greseala, asa am simtit nevoia. nu prea am chef sa ma interoghez de ce. este pasajul de la universitate inca in lucru. il recomand celor care nu l-au vizitat inca. recomand echiparea cu ochelari de soare sa fie intunericul cat mai apasat si casti in urechi. fotografiile sunt si nu sunt atat de expresive pe cat le-as fi vrut, dar am decis sa nu lucrez deloc pe ele, pentru ca postul asta este dedicat cuiva care probabil astepta un post urat. si asta e un post urat. unul foarte urat. pentru ca nici el nu ne salveaza

most precious

gata. in sfarsit, simt cum nervii mei subtiri si inalti incep usor usor sa se aseze. si-au plecat deja capetele si-au indoit genunchii. inca putin, inca putin si pe suprafata lucioasa or sa alunece numai niste simple bilute colorate si la sfarsit n-o sa se mai vada nimic. luciu si deasupra intunericul linistitor

sau poate in loc de bilute colorate, or sa mai bantuie o vreme acolo sus familiile de termite, despre care am citit ca au nevoie sa se intoarca mereu mereu din expeditiile lor acasa sa-si reconfigureze sistemul de orientare. or sa faca mii de curse din astea si la sfarsit campul o sa fie scrijelit in intregime cu flori :D

nu cad iarasi, nu, nu, era un test :)

ce se intampla acum? in primul rand fac ordine, planuri, ma joc cu orele fixe, cu listele, cu programarile, cu compartimentele si seratarasele etc. in loc sa continuu sa ma leg cu inselatoarele corzi elastice mai bine fixez lanturi scurte si rigide. nu-mi permit nici sa ma intorc ca termitele la cuib (pentru ca spre deosebire de ele eu ma tulbur in loc sa ma limpezesc, cuibul meu e toxic, e plin de viermisori cu miros de trecut, trecut mort ca orice trecut) dar nici sa ratacesc pur si simplu nu pot

si o sa ma leg ca intotdeauna de prieteni si de oamenii care-mi plac. o sa merg cu madi si cu doina la petrecerea de la liceu saptamana viitoare si o sa vad acolo o gramada de oameni de pe chipul carora au disparut trasaturile de adolescenti si o sa fiu ok, nu-i asa? o sa merg maine s-o vad pe alina si o sa-mi povesteasca tot si o sa pivotez in jurul povestii si o sa fiu calda si o sa-mi fie bine, o sa ma rog de oana desi e deja cam tarziu sa mearga maine cu mine (iar) sa vedem instalatia lui bogdan (lipcanu) si o sa ma blochez cateva ore pe asta, o sa ma gandesc la vasile (leac) care a stat o zi intreaga la pescuit si n-a prins nimic si data viitoare cand o sa vrea dani sa mearga in loc sa fac pe printesa o sa merg cu el, o sa-l ascult pe serban povestindu-mi despre cum nu-si recunoaste mainile si despre cainele care il bantuie si-l musca pe dinauntru si o sa stiu ce sa-i spun, pentru ca o sa ma gandesc si la asta, o sa vorbesc cu diana si o sa-i spun ca in loc sa impartim camera la spitalul de nebuni cum ramasese ieri o sa adoptam o nebunie cuminte si o sa traim in libertate si o sa-i spun maica-mii iar ca sunt mai puternica decat ea oricum si sa stea linistita si o s-o sun pe dana sa vad ce face indiferent cat de stresata si obosita sunt si si si si

si o sa raman toata vara in bucuresti sa-mi termin lucrarea si o sa contemplu in continuare pe cer printre norisorii care abia se mai tin de-atata soare titlul pe care mi l-am fixat deja pentru urmatorul volum (despre care stiu acum atat de putine :D ) si care ramane secret deocamdata si care asa de pretioasa ma face sa am simt. pretioasa pretioasa.

si pentru ca tot am ajuns la titlu, citesc cartea micilor invazii ( a lui stefan (manasia)) sau mai bine zis o citesc a treia oara si inca nu m-am putut obisnui cu titlul, si e foarte bine ca e asa, ca titlul reuseste intr-un fel sa corupa de fiecare data lectura, dar mai mult despre asta altadata

de fapt sa mai pansam deocamdata cu putin intuneric

lyrics&politics

these two pictures are so sad I feel like crying. people are not machines. they try to but they are not. so this is nothing like power like beauty like order. this is like pure pain or pure emptiness. while leaving ideologies aside.

although, is this possible?

the girl running

zhang pen again

era normal sa se intample, asteptam. am fost prea mult timp IN CONTROL. era firesc sa alunece in sange si de-acolo pumnii stransi in somn si in sfarsit mangaierea fina, cand iti scapa printre degete. nu stii ce e, dar simti cum iti scapa printre degete. si mai tarziu, daca ai rabdare, afli: controlul.

nu ma gandesc niciodata la mine ca la genul depresiv. stiu, stiu, pentru cativa dintre voi e amuzant, dar asta e adevarul. nu ma gandesc la mine ca la genul depresiv. si nici genul isteric nu sunt, desi poate sunt totusi o isterica, dar una fara curaj: pastila scoasa repede afara cu degetele varate pe gat, strigatul blocat in creier, scuze in loc de fuga si usi trantite, zambet tamp in loc de revolta etc. e adevarat, nu ma pot abtine sa nu dau drumul la pestii piranha pe raul insa deja sclipind de petrol, dar asta e o dovada de isterie light, domolita, atata timp cat urletul nu insoteste gestul. atata timp cat functioneaza grija pentru celalat indiferent cine ar fi el. sunt o isterica civilizata, o catelusa parfumata. latru subtire, melodios si in general nu la ore nepotrivite.

dar probabil deja plictisesc, pentru ca de fapt am promis povesti si nu fac decat sa mazgalesc peretele blogului in nuante de galben. o mie si inca o mie de nuante de galben. nici macar eu nu am rabdare sa ma ascult. tocmai pentru ca nu sunt genul depresiv. nu sunt.

si in acelasi timp nu mai am rabdare sa ascult pe nimeni. cateva secunde si gata. incepe furia sa se alerge singura pe culoarele si-asa imbacsite de electricitate ale creierului. si stiu deja foarte bine ce urmeaza.

bateria la incarcat, somn, izolare, fructe si suc de morcovi, plimbari noaptea tarziu cand nu ma vad si nu ma vede nimeni si senzatia de sufocare dispare si ramane numai oboseala si dispare si oboseala si o iau de la capat. o sa ascult pe toata lumea si pe mine n-o sa ma ascult si n-o sa ma asculte nimeni pentru ca sunt asa de IN CONTROL.

cum nu vreau insa sa impovarez pe nimeni, subliniez ca totul e pe cale sa se rezolve. mixez 14 ore pe zi lyrics with politics, asa ca am cu ce sa-mi tin creierul ocupat, ma decuplez imediat cu incapatanare de la orice tensiune vine din afara si nu e deloc greu pentru ca nu vorbesc cu nimeni. dar pentru ca sunt totusi o isterica, chiar asa light, probabil n-o sa am rabdare sa stau in afara lumii pana imi revin pe deplin, pana la capacitatea maxima care-ti permite sa suporti, orice isterie, a oricui, oricat de mult timp are celalalt (care nu ma exlcude) nevoie. ma straduiesc sa fiu foarte egoista zilele astea si sper sa pot sa fiu si daca nu pot eu ajutati-ma