Thursday, December 1, 2011

Comunismul, the new black


Bogdan Lipcanu

fuck tense

editura Casa de pariuri literare, 2010

83 p.

Între reacţia negativă iniţială la un film precum 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) al lui Cristian Mungiu, acuzat că mânjeşte ecranul cu un peisaj dezolant de care n-avea nimeni chef să-şi amintească - calmată de succesul repurtat de film la festivalurile din străinătate -, nevoia fiecăruia de a recupera un segment al vieţii personale (exploatată la scară largă de campanii precum cea coordonată de Jurnalul Naţional, care a reeditat şi repus în circuit cărţi şi CD-uri exponenţiale pentru anii 80) şi acceptarea senină a ultimului val de recuperări simulând o miză pur estetică (ex. filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu), tema „comunismului” este departe de a-şi fi epuizat nuanţele în zona de acţiune socioculturală. Agresivitatea inoportună şi pernicioasă de care dau dovadă unii nostalgici (în timp ce alţii reuşesc să întoarcă boala, în spirit nietzschean, în avantajul societăţii şi al lor), o anume complacere a elitelor într-un discurs anticomunist neschimbat de 20 de ani şi hiperinflaţia tematică fac însă ca răbdarea receptorului când vine vorba de acest subiect să se fi epuizat înainte de vreme. Iată contextul mai mult sau mai puţin fericit în care apare fuck tense, volumul de debut al lui Bogdan Lipcanu.

Departe însă de a îngroşa teancul acelor opere parazite, care nu fac decât să se hrănească dintr-o temă-gazdă în trend, fără a reuşi (dacă îşi propun măcar) să o îmbogăţească în vreun fel sau să-şi precizeze o poziţie în raport cu ea, fuck tense se impune din start ca o carte ce se doreşte a fi mai mult decât un simplu produs artistic, se doreşte adică a fi funcţională (o tendinţă nouă şi binevenită pe la noi). Propunând copilăria şi pubertatea ca vârste de referinţă, Bogdan Lipcanu îşi plasează din start volumul undeva în zona filmului regizat de Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (2006), în care personajul copil, Lalalilu, aspiră să-l înjunghie pe Ceauşescu, romanul Băiuţeii (2006) al fraţilor Filip şi Matei Florian, în care primează dimpotrivă joaca liberă de orice politică (soţii Ceauşescu apar într-un joc, dar atât de pasager încât nu se poate vorbi nicicum de politizare), romanul lui Iulian Ciocan, Înainte să moară Brejnev (2007), în care, deşi copilăria sub comunism apare desfigurată de tragism, apar totodată şi semnele dezintegrării sistemului, volumul lui Mihai Duţescu, şi toată bucuria acelor ani trişti (2010), în care rememorarea se face la modul blând şi generos, apolitic, dar cu grija recuperării unei anumite atmosfere etc. Având în comun cu Lalalilu vocaţia de dizident („Voiam să facem ceva, ceva ascuns. / M-am trezit scriind imnuri hitleriste, / un fel de marşuri pentru organizaţia noastră. / Stiloul îmi luneca binişor – / primele poezii scrise, / mi se părea că eram chiar măiastru – / şi eram împotriva lui C."), personajul lui Lipcanu se diferenţiază prin confuzie, în cazul lui ţinta revoltei fiind nu un personaj sau altul al istoriei, ci pur şi simplu puterea, în toată abstracţiunea ei (prin urmare, o variabilă). Aşa se explică de ce, odată ce pare să fi devenit personajul mai slab, Ceauşescu devine imediat şi personajul care trebuie apărat: Îmi spălaseră creieru’. / Dimineaţă am auzit / Jos Ceauşescu. / Coloane de muncitori se porniseră / prin tot oraşul. / Am lăsat un bilet către ai mei : / « Mă duc să arunc cu mere în trădători » ". Ce este interesant aici, ca un efect al politizării discursului (în sensul că sunt selectate din real exclusiv acele secvenţe care prezintă interes politic) este modul în care reuşeşte Bogdan Lipcanu să menţină în acelaşi timp în prim plan - de parcă ar jongla cu două ecrane - atât evenimentul istoric şi (mono)coloritul politic, cât şi candidul său personaj, care acordă istoriei numai un rol secundar: „Am mers spre antrenamentul lui Barta. / Un joc - şcoală, noi şi ei. / Lîngă stadion, am văzut mărşăluind / 4 soldaţi cu baionetele scoase. / Barta ne-a trimis acasă, / n-am înţeles de ce./ Vroiam fotbal, nu revoluţie”. A nu se înţelege însă că această inapetenţă a copilului pentru politică împiedică sistemul să-şi facă treaba - să „spele creierele” – profitând de slăbiciunea numărul unu a vârstei, disponibilitatea totală pentru joc: copilul visează să meargă în tabără cu Conducătorul iubit (substituit aici lui Iisus: „că el era cu copiii”), îşi imaginează jocuri mecanice cu pionieri, sonde, stema patriei, tractoare etc. Şi mai interesant este cât de bine seamănă acest mecanism de „spălare a creierelor”, prin ofensiva puternică a materialului propagandistic cu cel care contribuie la proliferarea, cel puţin la fel de agresivă, pe alte meridiane, a icon-urilor capitaliste în cultura pop. De altfel, cultura pop, care este liberă să facă aşa ceva, nu se sfieşte să împrumute, inofensiv ironic, din icon-urile comuniste (vezi de ex. portretele lui Lenin sau Mao de Andy Warhol), ceea ce face ca, dintr-un anumit unghi, graniţa - la nivel decorativ – dintre cele două sisteme să piară cu totul. Dar nu numai instinctul de rebeliune, încă necanalizat, dar care promite, roade la temeliile regimului comunist, despre care se ştie că este, ca orice regim totalitar, eminamente pudibond, ci şi instinctul sexual (romanul lui Peter Esterhazy din 1984, Un strop de pornografie maghiară, este celebru pentru această perspectivă). Deşi în Harriet or Sweet Angel of Communism nu se poate vorbi de pornografie, sfera de cunoaştere a pubertăţii fiind destul de limitată într-un mediu în care lipseşte accesul la acest gen de „informaţie”, planşa de anatomie pe care Bogdan Lipcanu pare s-o introducă la modul absolut gratuit în volum îi precizează destul de clar intenţiile.

Minimaliste, narative, biografiste, lipsite de ebuliţii lirice, dar cu efecte ici colo de suprareal (datorate decorului tematic de extracţie roşie, pe care se insistă obsesiv), oferind mostre de umor negru, poemele din fuck tense pariază aproape totul pe portretul psihologic al unei situaţii istorice, manipulat de la un pupitru invizibil de o dublă-instanţă: adultul care-şi reconsideră copilăria, dar şi omul liber (circulaţia informaţiei în capitalism oferă iluzia asta) care priveşte regimul altădată simţit ca opresiv, între timp neutralizat de istorie, ca pe un spectacol absurd, inofensiv, rizibil. De aceea nu se poate spune că orientarea acestui volum este una anticomunistă (ce sens ar avea?), ci una anticapitalistă, demascarea făcându-se însă tocmai prin identificarea acelor mecanisme pe care cele două sisteme le au şi le-au avut în comun. Cu alte cuvinte, dacă val chimic (alias Valentina Chiriţă), în umilirea animalelor, acuza capitalismul de pe poziţia unui viitor previzibil, în fuck tense se întâmplă acelaşi lucru, dar de pe poziţiile trecutului.

Departe de a se erija în voci ale revoltei sociale, cei doi autori (foarte buni) debutaţi anul trecut la recent lansata şi se vede că foarte inspirata editură Casa de pariuri literare menţin o perspectivă lucidă, nu lipsită de nuanţe asupra lucrurilor, dar fără a propune, mulţumindu-se numai să afirme, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că această poezie nu mai are, în sfârşit, nimic de a face nici cu furia, nici cu isteria contestatară de mai ieri. Pe baza datelor clinice şi a examenelor de laborator, este pus un diagnostic, dar nu mai este dictat niciun tratament.

Cristina Ispas


A aparut in Poesis International, nr.4 / martie 2011

2 comments:

Gabriel Daliş said...

Îmi place cum scrii.

vinyl said...

Cred ca e mai mult meritul lui Bogdan de data asta :)