sun in my newly cut hair

planuisem in weekendul trecut sa ma uit la filme de groaza. am mai multe stocate in comp pt ca am tot descarcat si nu m-am uitat la ele, pt ca m-am uitat lately numai la filme blande si triste
in weekend insa nu m-am uitat la nimic. n-am avut chef nici sa ma sperii nici sa ma intristez si bineinteles nici sa rad si sa ma minunez de soare
dani a fost plecat si eu am fost stearsa din lista, cand ar fi trebuit sa stau lipita de comp si sa lucrez. si seara sa vad filme…
dar m-am dus totusi la tuns si m-am uitat in oglinda sambata mai mult decat de obicei :P ciobul care a mai colorat realitatea
ma gandesc ca poate nu mai suport sa vad filme deocamdata, desi ma indoiesc ca o sa dureze mai mult de cateva zile : P
am fost totusi la cinema duminica pt ca m-a dus alina ( : P) si am vazut cold waves a lui alexandru solomon, un documentar despre europa libera, dupa care am ajuns acasa si mi-am descarcat nascuti la comanda. decreteii (florin iepan) despre efectele decretul din 770 dat de ceausescu care vroia multi romani si puri (cum sa nu razi cu lacrimi!). vineri am fost la expozitia de fotografie a lui andrei pandele de la tnb, galeriile 3 si 4, cu tema tot romania sub comunism, iar aseara am vazut putin din the lives of the others / Das Leben der Anderen, debutul regizoral al lui Florian Henckel von Donnersmarck. in film este vorba despre monitorizarea scenei culturale din Germania de Est de catre STASI si politia secreta
daca mai pun la socoteală si discutiile cu subiectul RM din ultima vreme, numerele din romania literara de la inceputul lui 1990 rasfoite ieri la bcu, nu pot decat sa trag concluzia ca sunt deja intoxicata cu comunismul despre care nici nu-mi aduc aminte foarte multe lucruri (desi totusi destule, am mai scris despre ele cred), în 1989 aveam 10 ani : P. si uite asa ajung sa ma induiosez iarasi gandindu-ma la mine care aveam 10 ani
nascuti la comanda recomand oricui nu l-a vazut inca macar si pentru paralela aia intre pionierii patriei pe stadioane si copiii defecti care stateau ca gandacii cate 15 intr-un pat
si ca sa inchei oarecum in aceeasi linie, in weekend am citit cartea lui gamart – eu spun dragoste, care e foarte frumoasa (invat iata sa uit sa spun si ce nu-mi place) si cateva zeci de pagini din
cum repara soldatul gramofonul – sasa stanisic,
care incepe cu moartea bunicului lui aleksandar
ieri, pe 28 ianuarie, bunica-mea a implinit 80 de ani
loveyouseeyou

foto e de la bunica. e papusa mea de cand eram mica

iar aici am raspuns la niste intrebari

starea de urgenta

- am fost vineri în club A, când s-a lansat starea de urgenţă
- e bine în club A, aşa de tare m-am obişnuit acolo, că parcă nu mai simt în creier scânteia aia de nebunie, care vrea să dea foc la tot
- cu ocazia asta m-am întâlnit şi cu Raluk şi cu Diana (Iepure) şi şi cu Florin şi Cătălina (fiica Dianei, care a debutat cu poeme în starea de urgenţă numărul doi şi care s-a lădaut deja cu asta pe blogul ei)
dar să revin la eveniment
- în centrul discuţiei se afla Marius Ianuş, unul dintre cele două arcuri voltaice ale revistei (celălalt e Dumitru Crudu), foarte serios şi concentrat, încadrat de o parte şi de alta de Vasile Ernu şi Mitoş Micleuşanu, mult mai relaxaţi, în timp ce Răzvan părea să nu-şi găsească locul
- lucrul pe care l-a repetat Marius Ianuş de mai multe ori în timpul serii a fost că în RM nu există o revistă culturală viabilă în acest moment, care să fie la curent cu noile mutaţii genetice (existând numai câteva producţii anacronice, prăfuite) şi că singura revistă onorabilă, Contrafortul, nu arată prin nimic că e scrisă şi concepută la Chişinău şi nu la Bucureşti
- e adevărat, n-am fost acolo (cu ocazia asta îmi şi propun să merg), dar am fost aici şi ştiu că Vasile Ernu a fost publicat aici, a fost în toate topurile posibile (şi chiar în cele imposibile), a luat premiul USR, că Alex şi Mihai Vakulovski au publicat şi ei tot aici şi la fel au încăput pe listele canonice principale ale ultimilor ani, că Hose Pablo a fost anul ăsta nominalizat la Premiile Eminescu pentru Opera Prima, că Dumitru Crudu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Diana Iepure etc. au publicat aici, că Hose şi Gamarţ au participat la Tabăra de Creative Writing de la Râşca, organizată de Adrian Urmanov etc.
- prin urmare nu mi se pare deloc că, din perspectiva asta, cultura română şi cea basarabeană sunt despărţite de vitralii, care mai amestecă puţin lucrurile, prin reflexie, dar totuşi în primul rând le separă; pentru că premiul USR e pentru cărţi care aparţin literaturii române, premiile Eminescu la fel etc. aşadar ei sunt asimilaţi culturii române...
- de altfel, deşi în plan social e o problemă, pentru scriitori din RM limba rusă s-a erijat nu de puţine ori într-un avantaj, pt că le-a oferit accesul la o cultură care azi e aproape complet străină literaturii române (şi cum ei se mişcă în literatura română...). plus că mulţi dintre autorii basarabeni au contracte de traducere pentru cărţi din literatura rusă la edituri importante din România
- Vasile Ernu a şi declarat de curând într-o revistă (pentru a câta oară) că iubeşte cultura rusă, la care n-ar fi putut ajunge, nu-i aşa, dacă n-ar fi cunoscut limba
- ce vreau să spun cu asta e că lucrurile trebuie clar nuanţate
- Ernu povestea la un moment dat cum un coleg de facultate de la Iaşi l-a întrebat cât a făcut cu trenul de la Chişinău şi ce revelaţie a avut acela când şi-a dat seama că oraşul pe care el îl credea în capul lui la ani lumină e de fapt destul de aproape. da, la ani lumina mi se pare si mie Chisinaul, dar literatura basarabeana mi se pare detsul de aproape, de-asta simt nevoia unei reviste mai mult concentrate pe social, pentru ca vreau sa inteleg chestii si de obicei mi se spune ce e in neregula aici (in Romania, vis-a-vis de RM si nu ce e in neregula in RM clar)
- mi se pare foarte important, din câte reuşesc să văd eu de-aici, că apare încă o revistă de cultură în limba română în RM, cred că este un lucru foarte bun şi nu vreau să se înţeleagă altceva (deocamdată spun numai că lucrurile mi se par neclare şi am spus mai sus de ce şi cred că ar trebui nuanţate şi o să mai urmăresc asta)
- oricum, îmi place de Marius Ianuş că face chestii, că face ceva (deşi mulţi sunt sunt deja plictisiţi că Marius Ianuş face ceva şi nu-i înţeleg şi oricât i-ar nemulţumi de ex produsul ăsta e mai important că a apărut şi lucrurile pot, nu-i aşa, evolua...)

- eu o sa urmaresc in orice caz revista (sper sa iba viata lunga) si probabil o sa mai scriu despre ea

scrisoarea deci

scrisoarea lui Paul Hilbert din Erostrat, Zidul, J.P.Sartre

Stimate Domn,
Sunteţi celebru şi operele dumneavoastră se scot într‑un tiraj de treizeci de mii de exemplare. Am să vă spun de ce: pentru că îi iubiţi pe oameni. Aveţi umanismul în sânge: norocul dumneavoastră. Înfloriţi când sunteţi în mijlocul oamenilor; cum vedeţi pe undeva un semen de‑al dumnea­voastră, fără măcar să‑l cunoaşteţi, simţiţi un elan de simpatie faţă de el. Vă place trupul lui, faptul că e bine legat, că are nişte picioare care se desfac şi se strâng după cum îi e voia, şi mai ales că are mâini, şi că are câte cinci degete la fiecare mână şi că degetul mare e opozabil. Vă delectaţi când îl vedeţi pe vecinul dumneavoastră luând o ceaşcă de pe masă, întrucât există un mod specific uman de a apuca, pe care l‑aţi descris adesea în lucrările dumneavoastră, mai puţin suplu, mai puţin rapid decât al unei maimuţe, dar infinit mai inteligent, nu‑i aşa? Vă place, de asemenea, carnea omului, alura sa de mare mutilat în curs de reeducare, atitudinea lui care pare a arăta că, la fiece pas, reinventează mersul şi faimoasa sa privire pe care fiarele nu o pot suporta. V‑a fost, aşadar, uşor să găsiţi tonul potrivit pentru a‑i vorbi omului despre el însuşi: un ton pudic, dar pătruns de emoţie. Oamenii se năpustesc lacomi asupra cărţilor dumneavoastră şi le citesc aşezaţi într‑un fotoliu bun, se gândesc la marea iubire nefericită dar discretă pe care o resimţiţi faţă de ei şi toate astea îi consolează de o grămadă de lucruri: că sunt urâţi, că sunt laşi, că sunt încornoraţi, că la întâi ianuarie nu li s‑a mărit leafa. Şi se spune bucuros despre ultimul dumneavoastră roman: e o fapta bună.
Veţi fi desigur curios, presupun, să aflaţi cum arată un om care nu‑i iubeşte pe oameni. Ei bine, eu sunt acela şi‑i iubesc atât de puţin încât în cel mai scurt timp am să omor vreo şase: poate vă veţi întreba: de ce numai şase? Pentru că revolverul meu nu are decât şase cartuşe. Asta e o monstruozitate, nu‑i aşa? Şi în plus, un act total nepolitic? Dar vă spun că nu pot să‑i iubesc. Înţeleg prea bine ce simţiţi. Ceea ce însă pe dumneavoastră vă atrage spre ei, pe mine mă dez­gustă. Am văzut şi eu, ca şi dumneavoastră, oameni mestecând ritmic, păstrându‑şi privirea lucidă, şi frunzărind totodată cu mâna stângă o revistă economică. Ce vină am dacă prefer să asist la masa focilor? Omul nu poate imprima nici o expresie chipului său fără să cadă într‑un joc de fizionomie. Când mestecă, păstrându‑şi totuşi gura închisă, colţurile gurii sale urcă şi coboară, de parcă ar trece necontenit de la seninătate la o uimire plângăreaţă. Ştiu că dumneavoastră vă place acest lucru, îl numiţi vigilenţa Spiritului. Pe mine însă mă îngreţoşează: nu ştiu de ce; aşa m‑am născut.
Dacă între noi n‑ar fi decât o diferenţă de preferinţe, nu v‑aş deranja. Totul se petrece însă ca şi cum dumneavoastră aţi fi în stare de graţie şi eu nu. Sunt liber să‑mi placă sau nu homarul pregătit după reţeta americană, dar, dacă nu‑mi plac oamenii, sunt un mizerabil şi nu am dreptul la un loc sub soare. Ei au acaparat sensul vieţii. Sper că înţelegeţi ce vreau să zic. De treizeci şi trei de ani mă izbesc de uşi închise pe care scrie: „Aici nu intră decât umaniştii.” Am fost nevoit să las baltă tot ceea ce am început; trebuia să aleg: era fie vorba despre o tentaţie absurdă şi condamnată, fie mai devreme sau mai târziu urma să se întoarcă în favoarea lor. Gândurile care nu se îndreptau în mod special către ei, nu reuşeam să le detaşez de mine, să le formulez: rămâneau în mine ca nişte uşoare mişcări organice. Chiar uneltele pe care le foloseam, simţeam eu bine că sunt ale lor; cuvintele, de pildă: aş fi vrut să am nişte cuvinte ale mele. Cele de care dispun au zăcut însă în nu ştiu câte conştiinţe; se rânduiesc de la sine în mintea mea conform unor deprinderi dobândite de la alţii şi acum, când vă scriu, le folosesc deşi îmi inspiră aversiune.
Dar e ultima oară. Vă spun eu: trebuie să‑i iubeşti pe oameni sau nu‑ţi vor îngădui decât cel mult să‑ţi duci zilele de azi pe mâine. Ei bine, eu unul nu vreau să‑mi duc zilele de azi pe mâine. O să pun imediat mâna pe revolver, o să cobor în stradă şi o să văd dacă e posibil să reuşesc ceva împotriva lor. Adio, domnule, poate că am să vă întâlnesc tocmai pe dum­neavoastră. În cazul acesta, nu veţi şti niciodată cu câtă plăcere o să vă zbor creierii. Dacă nu — cel mai probabil — citiţi ziarele de mâine. Veţi vedea că un individ pe nume Paul Hilbert a secerat, într‑un acces de furie, cinci trecători pe bulevardul Edgar‑Quinet. Ştiţi mai bine ca oricine câte parale face proza marilor cotidiene. Veţi înţelege deci că nu sunt „furios”. Dimpotrivă sunt foarte calm şi vă rog să primiţi, sti­mate domn, expresia distinselor mele sentimente.

Paul Hilbert

:)pt diana, in continuarea discutiei mai vechi cu criminalii in serie

silence

am vrut sa postez ceva si m-am razgandit, in schimb insa pun fotografia fetitei pe care am facut-o din plastilina, pe care am promis-o de fapt mai demult

sper sa nu se traduca joaca mea in termenii aia whichIhate ai psihanalizei clasice cu cele doua variante care ar putea parea "evidente"

de fapt am vrut sa postez scrisoarea lui Paul Hilbert din Erostrat, Zidul, Sartre

dar dupa m-am gandit ca s-ar putea interpreta ca un manifest de adeziune la existentialism si nu e cazul

nu, nici existentialism si nici psihanaliza. si de fapt, nici manifeste

e cumplit de obositor sa pui Nu-urile tot timpul acolo unde trebuie

ideea e ca oricum, deindata ce devine Sistem, orice gandire devine abstractiune si orice adeziune posibila necesita lamuriri suplimentare si note de subsol si mi se pare prea complicat :P

"Walk in silence,Don't walk away, in silence.See the danger,Always danger,Endless talking,Life rebuilding,Don't walk away.Walk in silence,Don't turn away, in silence.Your confusion,My illusion,Worn like a mask of self-hate,Confronts and then dies." joy division

Joy Division - Atmosphere

poate pana la urma chiar am sa ma adun si am sa scriu tot timpul pe blog si am sa scriu si sa se inteleaga
deocamdata letjoydivisionplayforme

pile-up

"All my life it's been like this. I tell you, there's no sense believing what you see. I learned early to practice not being fooled." / Mary Fell

imaginati-va ca sakura are parul rosu. tunsa scurt ar arata de undeva de sus ca si cum ar avea capul invelit cu grija intr-o pelicula lipicioasa de sange. imaginati-va ca sakura e o fetita de 12 ani care vrea sa salveze lumea. ca face mereu numai fapte bune si ca iubeste (mai degraba asexuat) un baiat cu care candva se va casatori. prin definitie, sakura este genul care va iubi numai un singur barbat intreaga viata. imaginati-va ca isi pipaie cu varfurile degetelor scalpul si ca isi lasa apoi urme fine de sange pe genunchi. atat de fine incat nu pot fi vazute de-aici. imginati-va ca viseaza sa aiba mereu numai prieteni, sa-i indrepte pe cei rai si sa-i salveze pe toti cei buni. imaginati-va ca vrea sa salveze lumea.

imaginati-va acum ca fetita de 12 ani nu exista. ca privirea pe care noi o aruncam de la balcon capata consistenta unui corp greu, care se loveste cu putere de ciment, exact in locul acela in care sakura parea sa astepte ceva. imaginati-va ca sakura capata consistenta si cum, pentru ca greutatea ii este straina, se dezechilibreaza.

de ce trebuia sa fie perfecta? o intrebare la care nu pot sa raspund, evident, raspunsul nu ar putea fi altceva decat sau un truism dupa toate regulile artei sau o eschiva.

mai important e sa spun ca imaginea sakurei se dezlipeste si ca asta e un lucru foarte trist. si mai e important sa spun ca lucrurile foarte triste sunt uneori necesare. mai necesare de foarte multe ori decat multe din acele lucruri care creeaza iluzia de fericire. de fapt, si iata pana la urma un truism, niciuna dintre cele doua tandre fiare - tristetea sau fericirea - nu pot fi concepute altfel decat in cea mai dura co-existenta.

acum imaginati-va niste masinute de jucarie, in culori stralucitoare, metalice, care sunt aruncate una in alta. care scanteiaza o secunda in aer, in recul. imaginati-va ca sunt abandonate pe covorul gros cu mickey mouse pur si simplu. 12 ore sau chiar mai mult.

n-am avut chef sa ma gandesc la lucruri serioase zilele astea. oboseam numai aducandu-mi aminte ca m-as putea trezi gandindu-ma la lucruri serioase. :) youknowthefeeling

m-am uitat la filme. am vazut in sfarsit elling si da mi-a placut si da, il inteleg (asta e pt diana) si eu cand se intreaba iritat: "de ce ne-au mai dat un apartament, daca trebuie acum sa iesim din el?" desi eu ma simt probabil mult my unsafe inauntru decat afara si nu e vorba de claustrofobie ci de altceva. ramane pentru data viitoare.

si m-am uitat la suicide club, blue velvet, wild at heart, direktoren for det hele si la nu mai conteaza :):):) din suicide club as extirpa clar sinuciderea politistului si am ceva cu solutia sau pretextul filmului, cu formatia, as fi preferat sa fie niste copii pur si simplu, asa cum as fi preferat in batoru rowaiaru sa nu se porneasca de la un video game

din wild at heart l-as extirpa pe nicholas cage in primul rand, care dupa mine a stricat tot si multe alte chestii as extirpa, insertiile kitsch care nu duc la arta si raman kitsch pana la capat. e probabil cel mai prost film al lui lynch.

direktoren for det hele am vrut sa ies sa-l vad on a big screen dar imi pare bine ca n-am facut-o pana la urma nu e genul de film care sa castige ceva din asta

a fost destul de ok filmul, in niciuncaz o revelatie, dar cel putin o comedie decenta, si asa lucru mai rar

mi-am cumparat doua reviste culturale romanesti si m-am plictisit ingrozitor cu ele in mana desi sunt din tabara t i n e r e i g e n e r a t i i. am terminat de citit malone moare si mi s-a parut incredibil. dar o sa spun altadata de ce.

am descoperit-o pe debra bruce si cu asta o sa ma intoxic o vreme :)

seeyousoon

takecareiloveyou

nu sunt chiar ok si de-asta n-am mai scris dar o sa incerc acum. nu stiu de ce incerc. in general fac o gramada de lucruri despre care nu mai stiu de ce le fac. probabil pentru ca nu-mi mai dau seama exact daca e ok sau nu e ok sa fac asa sau invers.
nu-mi dau seama nici macar daca sunt egoista sau nu in general. daca atunci cand resping violent anumite lucruri de ex sa ai grija de ceilalti sa ai tot timpul grija de ceilalti resping violent pt ca urasc sau pt ca pur si simplu nu mi se pare corect. pt ca nu suport sa fie ceva obligatoriu. pt ca nu sunt in stare sa am grija nici de mine. uite ce patetica sunt uite ce urasc sa fiu patetica.

si nu nu urasc de fapt pe nimeni sau daca urasc am uitat dar stiu sigur ca in jurul meu sunt numai oameni pe care sau ii iubesc sau imi sunt indiferenti. nu vreau sa vad capete zdrobite adica anumite capete zdrobite vreau numai liniste sa fac eu ceva daca trebuie sa nu faca altcineva pentru mine sau in directia mea. nu–mi dau seama nici daca asta e ok. si acum ar trebui sa-mi pun intrebarea ce s-a intamplat si sa raspund nu cred ca s-a intamplat nimic. niciodata nu se intampla de fapt nimic. nu mie mai mult ca altora. desi nu conteaza ca nu mie mai mult ca altora.
numai ca sunt momente in care cazi si nu te mai poti ridica pt ca inainte de a te ridica ar fi prea multe de spus si nu ai puterea sa le spui pentru ca nu crezi ca te-ar auzi cineva si daca te-ar auzi ar intreba ce ti s-a intamplat tie mai rau decat li s-a intamplat altora.
si nu mai suport discutiile de dragul discutiilor pentru ca oamenii acuza (si ma refer la oamenii mari care au impresia ca stiu totul) si de fapt nu inteleg nimic si eu nu mai pot sa le raspund pentru ca imi dau seama ca sunt atat de senini si de dusi, ca de fapt nici ei nu urasc, ci sunt pur si simplu pierduti, si atunci la ce bun sa vorbesc eu, dar daca nu vorbesc de mine cine are grija. de fapt am spus o prostie pt ca nu vreau sa aiba nimeni grija de mine mai bine nu.
si ma intreb daca am crescut (pt ca cineva mi-a zis ca poate asta e, am crescut) si nu cred ca am crescut. de fapt nu-mi dau seama pentru ca inainte ma gandeam ca daca inveti sa te resemnezi cu ce Trebuie sa faci in viata asta atunci insemna ca ai crescut. dar acum cred mai mult ca nu trebuie sa te resemnezi dimpotriva sa lupti chiar daca te dai cu capul de un zid gol pana la sfarsit.
plus ca inainte ma gandeam ca nostalgie inseamna sa vrei sa mergi acasa sa vrei sa inoti in dunare sa vrei sa te intorci din cand in cand in cand. iar acum cred ca nostalgie inseamna sa nu te mai intorci niciodata.
pt ca dunarea e murdara si salteaua ta de plastic portocalie e penibila cum pluteste asa printre gunoaie si oricat te straduiesti sa razi oricat va straduiti cu totii sa radeti ceva nu mai e in regula. si te gandesti la mare si pt prima data ti se pare ca iti place mai mult in mare si dupa iti amintesti cat de imputita era apa si acolo si nu NU te-ai mai intoarce niciodata.
si acum pentru diana de ce nu suport fizic fotografiile cu cadavre. pentru ca eu nu le privesc pur si simplu ca pe niste obiecte in care caut viata ci fac transfer si devin constienta de ce e mort deja in mine si in cei din jurul meu si asta nu suport asa cum nu suport batranetea de care mi-e groaza. asa cum nu suport sa ma gandesc la ce e inauntru pt ca mi se face sila. sar am spus o gramada de platitudini oricum stiti voi.
in rest am inceput sa urasc putin si fetita asta care de fapt nu exista. si data viitoare poate o sa scriu despre asta acum nu pt ca e mult de zis si doare si pt ca deja am obosit la maxim.
si o sa va povestesc ceva si despre sakura de ce trebuie ea sa fie perfecta.pana data viitoare takecareiloveyou.