ma atrag da imaginile morbide trupul uman mutilat descompus fragmentat malformatiile ranile moartea carcasele inerte etc. la inceput simt rezistenta si de multe ori chiar evit sa ma uit, dar pana la urma tot. prefer insa in absolut frumusetea, dar nu in contextele kitsch cu care ne-am obisnuit, nu cred ca era nevoie sa spun asta, dar o spun pentru orice eventualitate, ci e vorba de frumusetea stranie, straina chiar, rece, desi nu intotdeauna :) mai stie sigur cineva despre ce vorbesc :)
din cauza asta poate raman de fiecare data socata cand vad acolo unde eu imaginez arhitecturi perfecte, imaculate, spatioase, usor modificabile, elasticitate, lumina, utopie da (:)) in care o fiinta umana improved sa se poata misca liber (poate e periculos folosit cuvantul asta), adica acolo unde eu imaginez o lume postumana vie, flexibila, limpede, alerta etc. artistii pun esecul, greseala, minciuna, aberatia, uratul etc. si bineinteles, cercul vicios, ma atrag puternic punerile lor in scena. dar probabil frumusetea se intuieste cel mai bine asa, pentru ca pana la urma e un ideal de perfectiune care nu poate fi gandit decat in imperfectiune. si chiar mai mult decat atat frumusetea devine banala atunci cand e modelata in cadre exclusiv simetrice. are nevoie de picatura subversiva de monstruous, ca sa fie puternica.
de fapt, probabil tot ce-am scris mai sus nu insumeaza mai mult de o serie de banalitati, dar am avut nevoie numai de un pretext s-o introduc in scena pe patricia pincinini si poate in contextul asta al transhumanismului si adversarilor lui capata mai mult sens ce am zis oricum