craiasa zapezilor

azi sunt furioasă. de obicei sunt o persoană cuminte. I B E H A V E. din cand in cand insa frustrarile se mixeaza in stomac natural si-mi da acid pe gura
prima tinta sunt eu si, ca sa nu cumva sa ies din cliseu, cei mai apropiati mie. ii spal ritualic din cap pana in picioare in perifraze si vitriol. dupa care lipesc in background o hartie albastra si astept sa iasa soarele si sa zboare porumbei albi si sa vina cineva cu flori :D
si cand ma apuca asa de tare agitatiacarefacerau derulez de la capt

cand eram pitica, adica pana pe la 7 ani, am stat la bunici. nu prea am amintiri cu ai mei de-atunci, dar stiu bine ca aveau o lada verde. si dup-aia o dacie crem. am niste parinti mai speciali, care uitau sa aduca cadouri si dulciuri la copii, asa ca nu faceam vreo legatura intre ei si ceva cat de cat. lumea lor nu ma interesa si nici ei nu ma interesau prea mult.

tata s-a facut inginer agronom. mama a dat la medicina si n-a intrat si dup-aia i-a fost toata viata frica sa mearga la doctori pentru ca nu intelege. s-a facut si ea tot inginer agronom. pe la 40 de ani au dat amandoi la drept. asa era moda. tata n-a intrat pentru ca era director si nu avea timp sa-nvete. mama era cat pe ce sa intre dar a luat nota mica la economie politica. si asta a fost...

in perioada aia nu-mi placeau desenele animate. desene animate egal singuratate. toti copiii se duc sa caste gura la televizor si sakura ramane singura la joaca. si lumea intreaga intra in pieptul ei. impinsa cu forta de peisajul complet alb de dincolo. si acolo inauntru se mută sakura si se joaca in pieptul ei si dup-aia in capul ei si nu e bine cand te joci in capul tau.
acum ma uit la desene animate. rar si la televizor. pentru ca acum ma intereseaza in mod egal si oamenii vii si oamenii desenati. totusi, instinctiv dau sonorul f incet. ca doar sakura stie sa se protejeze
nu ma jucam nici cu papusile. in primul rand pentru că aveam papusi absolut imbecile si, in al doilea rand, pentru ca nu-mi placea sa fiu fata.

ascultam discuri de vinil. craiasa zapezilor si lorelai erau favorite. in prima poveste printesa era sechestrata intr-un castel de apa inghetata, iar in cea de-a doua trona in mijlocul marii si il astepta pe print, care nu ajungea pentru ca tata-imparatul apelor il ineca in spume toxice.

si mai ascultam opereta. am incercat de cateva ori sa ascult si muzica foarte fina. ma intindeam pe canapea si strangeam ochii pana-mi dadeau lacrimile…atunci mi-am dat seama că n-o sa fiu niciodata fina enough.

imi era bineinteles frică de intuneric. si evident ca spuneam toata ziua poezii. preferata mea a fost ”bivolul si cotofana.” imi amintesc numai ca era vorba despre ”un bivol mare, negru, fioros” :P si cam atat…

chiar daca imi era frica de intuneric si de mers prin cimitir si sila de serpi si de broaste ma dadeam viteaza pentru ca nu vroiam sa fiu fata.

la 7 ani m-am dus la scoala la oras. aveam parinti frumosi, asa ca pe partea asta n-a fost nicio chestie. si eu am vrut tot timpul sa fiu frumoasa. mi-a iesit pana acum de vreo cateva ori:
- prima data m-am imbracat complet in negru m-am facut cu mult negru la ochi eram vopsita negru albastrui si tunsa scurt si stateam langa statuie in piata orasului. avand in vedere ca orasul se numea corabia si era pe dunare ma simteam ca o pasare neagra. tus negru imi curgea in firicele tot mai puternice prin furtunase spre inima.
- a doua oara eram o pasare cu capul negru si penajul verde fosforescent. ciorapii groşi verde deschis subţiau picioarele şi le imprimau cumva un uşor tremurat
- retsul datilor nu mai conteaza pentru ca stiu ca nu am fost cu adevarat frumoasa pentru ca ma simteam frumoasa si imi era si bine.

in general nu m-am simtit frumoasa pentru ca:
- am crescut cu multi baieti in preajma si baietii imi povesteau ca fetele sunt proaste si eu nu vroiam sa fiu o fata proasta asa ca nu eram fata eram baiat
- dup-aia a fost deja tarziu. am inceput să am ochii obosiţi. si am capatat niste cearcane nu dramatice dar seci si urate


pana pe la 16 ani imi placea sa povestesc ca imi bagam unghiile in pamant sa scot cartofi :D pentru ca mi le bagam in primul rand pentru ca asta era adevarul si pentru ca nu eram ca fetele de la oras. sa fii ca fetele de la oras era rau :P fetele de la oras erau proaste. si erau proastea pur si simplu pentru ca le placea sa se mentina fete.

de la 14 ani am inceput sa fiu obsedata sa am foarte multi prieteni si toti sa se inteleaga bine intre ei si sa fie foarte frumos. nu mi-a trecut niciodata desi...
...tot de la 14 ani am inceput sa fiu obsedata ca nu sunt suficient de interesanta si am inceput sa ma plimb singura si sa pretind ca sunt altfel. m-am plimbat atat de mult singura si am pretins atat de mult timp ca sunt altfel incat pana la urma a fost adevarat.

cand m-am facut mai mare am plecat sa locuiesc in mareleorasincanueuropeanbucuresti. acolo mi-am dat seama din nou ca sunt proasta, independent insa de conditia de femeie. si era normal sa fie asa dupa ce sari ciclul primar si liceul si de la gradinita te duci direct la facultate. pentru ca vasul (corabia) era o gradinita numai cu putin mai complicata ca sistem.

ultima carte pe care am citit-o a fost alice, la saucisse. mi-a adus-o oana din fr. ceva din colectia nouvelle litterature a nu stiu carei edituri. n-am chef sa caut :P a costat 3.50 euro. era despre o femeie foarte frumoasa care, dupa ce la indemnul tatalui devine gentila cu barbatii, se ingrasa foarte mult, pentru ca in ultimele pagini sa se transforme intr-un carnat la propriu...
gata pt azi

Asimo_Commercial

CUT THROUGH

sakura a scris numai despre copii şi despre bătrâni...sakura n-ar trebui să mai scrie un timp.

cine scrie acum? I dO nOt knOw.

cut through...

for immediate release

la un moment dat mi-am propus să atac toate liniile de forţă care ar fi putut induce în creierul meu ideea de construcţie a unei fetiţe. pentru că nu e vorba bineînţeles de o simplă recuperare a uneia sau mai multora dintre fetiţele împachetate în matrioska de azi. în matrioska la vedere
şi mi-am propus asta cu toate că nu-mi plac şi refuz de obicei acele disecări oarbe ale propriului creier eratic pentru aflarea unor adevăruri absolute despre sine. pentru mine aşa ceva nu există. căutarea în sine (ca scop imediat) înseamnă distorsiune, modificare, şi creaţie de fapt, şi aşa ceva mi-e inutil. în afară de contextul în care vreau să fac artă bineînţeles. şi atunci singura soluţie este embolia. interdicţia şi deschiderea.
în plus căutarea asta e în mod obligatoriu o regresiune. căutarea ia înfăţişarea speranţei din „să nu mă părăseşti” a lui ishiguro. cu cât o gonflezi mai mult, cu atât înţelegi mai puţin. pentru că lipsa de înţelegere este o condiţie obligatorie pentru speranţă...
aşadar, mai degrabă cheful de joacă m-a împins să-mi propun aşa ceva. numai că, la prima decompresie, am abandonat investigaţiile
o să reiau aici pe scurt acele hinturi anterioare, posibile declicuri care au dus la construcţia fetiţei. şi probabil blogul ăsta o să arate ca jurnalul unui orb. în care frazele mai mult se desenează decât se scriu. se intersectează şi se aşează unele peste altele. un gen de struţo-cămilă, palimpsest cu fraze zburătoare ca omuleţii lui chagall

primul fir conductor spre fetiţă era cel trasând linia între frontul libertăţii absolute şi frontul încartiruirii absolute. fetiţa e liberă de responsabilitatea imediată a comportamentului ei. cam aşa suna. cu alte cuvinte, era vorba despre libertatea de a nu te controla, de a nu fi tot timpul sufocat de incapacitatea de a comunica exact ce vrei să comunici şi de teama că vei fi înţeles greşit. unei fetiţe i se trece cu vederea. pentru că ea e la vârsta la care este permis să nu ştii să comunici.

prin tideland mi-am oferit un alt fir. capsula oferită de imaginaţie. şi de ce era nevoie să fie un copil pentru a obţine protecţia asta? pentru că imaginaţia adulţilor suferă de ecolalie. în afară de cazul în care adultul este "bolnav" etc. dar de fapt deja nu mai e vorba de un adult...şi mai era nevoie de un copil, pentru că numai un copil este capabil să forţeze decorul imaginaţiei...sa iasă din decor ca truman. sau un adult bolnav...

al treilea fir ducea la un personaj pe care de fapt eu l-am considerat foarte multă vreme personaj şi pe care acum îl consider un clişeu - freud. şi dacă găsim şi în zona asta un motiv, atunci probabil fetiţa nu a fost căutată, ci ea a fost aşa aici dintotdeauna. nu a fost vorba de o regresiune. ci de un blocaj. egal cu sine. şi eu ştiu că fetiţa, aşa cum e, nu a fost aici dintotdeauna şi că, de fapt, nici nu prea mai e. q.e.d.

o altă explicaţie posibilă, pe care încă n-am dat-o, ar fi că incursiunea în anime, superjucăriile secolului XX, ASIMO, the-freaky-japanese-robot-child, roboţii din Coreea de Sud (http://news.nationalgeographic.com/news/2006/09/060906-robots_2.html), piesele lui michael marshall etc., m-a blocat. şi blocajul este de foarte multe ori creator. în cele din urmă, după combustie, creator.

ar mai fi desigur explicaţia unei proiecţii pe hârtie a unei fetiţe care ar fi trebuit să fie proiectată de fapt în carne. rezultatul pe hârtie al unei cenestezii explozive. dar nu e nici asta. de ce nu, o să văd mai târziu, mai clar.
şi aşa am "încheiat" şi cercul jocului ăsta deocamdată. pentru că farmecul unui jurnal, fie el şi cvasi-, este că rămâne mereu deschis

link nou, just for immediate fun : http://www.220.ro/Paranoia_Doll-content3542.html

Matchbox 20- Unwell

Îi e teamă Madonnei de bătrâneţe?

în primul rând titlul nu are nicio legătură cu postarea. aşa cum nu prea avea legătură nici cu articolul din kudika feel sexy :P deasupra căruia trona...dar are totuşi relevanţa lui. aici, nu în kudika. feel sexy.


am citit de curând Povestea târfelor mele triste (Gabriel Garcia Marquez). şi m-am enervat. în primul rând pentru că asta era prima carte citită după ce încheiasem o nouă sesiune lecturi-obligatorii şi e cumplit să deschizi gura larg pt aer proaspăt şi să bagi noxe. şi în al doilea rând pt că am avut tot timpul senzaţia că citesc dintr-un manuscris. al unui tip pedant şi calofil. în comparaţie cu un veac de singurătate, marquez din povestea târfelor mele triste pare un kafka care anexează note şi paranteze.

story
un să-i-zicem-tip de 90 de ani se hotărăşte chiar în noaptea dinaintea împlinirii onorabilei vârste să apeleze la o veche cunoştinţă de-a lui, patroană de bordel, pentru a-i face rost de o virgină. bineînţeles, nu se întâmplă mare lucru. copila doarme sau se preface că doarme lăsându-se mângâiată (ideea vine, mărturisit, via kawabata, des citat de altfel printre sud-americani, mari amatori de fecioare narcotizate :P vezi si Laura Restrepo de ex.)
şi înfloreşte o mare dragoste.. ici colo sunt presărate floricele electrice (flashuri inductoare în memoria bătrânului, un împătimit al curvelor întreaga viaţă. dar să ne înţelegem, nu un casanova, nu un seducător, ci un plătitor. chestie care spune deja multe). în fine, urmează o oarecare intrigă, iar finalul ne dă speranţe că tipul o să mai trăiască fericit pe puţin vreo zece ani.
cartea e ratată. în primul rând prin seninătatea cu care e spusă povestea (parcă pt a preveni căderea în clişeu, cu patetismul vârstei and all). în plus, mai bate şi un uşor aer anecdotic…

mai mult decât cartea însă, m-a intrigat tema bătrânului sexuat. şi mi-am dat seama că sufăr de intoleranţă. în general nu-mi plac bătrânii. în sensul că nu nu-mi place să-i privesc, să-i ating, să-i ştiu în preajmă. bănuiesc că nu sunt singura. îmi dau seama că asta ţine în primul rând de o acutizare a sentimentului căderii în carne. şi totuşi nu sunt incapabilă de afectivitate pt bătrâni. de afectivitate de tip non-sexual evident.
mă pot aşadar ascunde în proximitatea bătrânilor în vorbe şi poveşti. ceea ce voi detesta până la capăt însă vor fi bătrânii sexuaţi. bătrânii cu pofte. cu albuşul de ou pe bărbie. cu contactul pus. ca bătrânul lui Marquez, ca al lui Tanizaki etc. şi până la urmă ca nu-încă-foarte-bătrânul-dar-aproape Daniel al lui Houellebecq…la fel cum nu mă va înduioşa niciodată, cum nu voi putea niciodată înfrânge repulsia, în faţa unui bătrân alcoolic…indiferent de câte filme şi poveşti voi construi în jurul scenei…pur şi simplu creierul mi-e tras în seringă şi capul rămâne gol şi trupul abandonat în convulsii… şi nu mi-e milă. chiar dacă uneori am senzaţia că îmi e milă. nu îmi e.
sakura nu-şi pune o problemă etică, asta trebuie să fie clar în final…atât. pt că nu prea are chef de concluzii.

Siouxsie and the Banshees - Christine