ma poupée japonaise

sunt indragostita de fotografia asta :)

Mario A

"ma poupée japonaise"

about Mario A:

Born in Switzerland to an Italian mother and a German father, Mario A has lived and photographed in Japan for the past 20 years. "I always wanted to create a Japanese woman doll which I can look at in 'the night porter' picturesque way," says Mario A. "I wanted the work to address dualities like attraction-repulsion, reality-unreality, and hypertrophied feminity-icon fixation."

Yelle - Tristesse Joie

si imi mai cumpar un chau-chau si gata :)

bansky

din ce in ce mai putine stenciluri imi plac, dar bansky are mai multe. astea sunt my fav :)

20

aici aveam 20 de ani :) eram cu mai multi colegi de la fac in cismigiu si nu am fost atenta cand mi s-a facut fotografia. dintre colegii cu care am fost atunci in ultimii 5-6 ani am mai vbit cu o singura colega - cu care m-am imprietenit dincolo de context. mai am inca o prietena din facultate dar nu era in ziua aia. nu am ales-o special, e singura foto de la 20 pe care o am acum in comp
treeless mountain mi-a placut *pt ca n-am zis, in primul pentru ca mi-a readus in fata complexul meu cel mai dureros. nu pot sa-i spun frica de necunoscut pt ca nu e chiar asta, e mai mult frica de lipsa unui cunoscut stabil, la care sa te poti intoarce oricand. la un mom dat i-am reprosat maica-mii ca mi-a desfiintat camera de adolescenta. mai tarziu, cand i-am zis ca nu mai suport sa ma gandesc la trecut si ca l-as distruge complet daca as putea, ca vreau sa fiu fara trecut (desi nu a fost mai traumatizant decat in mod obisnuit) ea mi-a adus aminte de reprosul cu camera. maica-mea a plimbat mereu mobila prin casa, a desfiintat si aruncat la gunoi, a inlocuit. eu sunt genul care ramane blocata cu lucrurile, care renunta la ele numai depozitandu-le. e cam stupid, dar asta e. profil de scriitor de jurnale.

cand eram mica si auzisem de planul lui ceausescu de a transforma satele in orase si ca demola deja in jurul bucurestiului m-am simtit terorizata. eram ingrozita ca o sa dispara casa de la bunici si ca n-o sa mai fiu in siguranta. de pe-atunci percepeam casa aia ca pe un ultim refugiu in caz ca n-o sa ma descurc. toata copilaria si adolescenta mi-au fost terorizate de ideea ca n-o sa ma descurc. in treeless mountain e dezradacinarea in sens invers, de la marele oras la targul de provincie si in final la tara. finalul este insa destul de optimist, cand fetitele descopera compasiunea, il descopera pe celalalt si ies astfel din propria mizerie. din cauza asta generatia mea (probabil e doar o impresia dar pare mai cinica decat alte generatii) ajunge la concluzia ca un copil poate fi solutia. un copil te scoate din propria mizerie pt ca e in acelasi timp f legat de tine si "celalalt".

anyways, am acum 3 refugii pe care ma pot baza, in care ma pot ascunde, in caz de nevoie, corespunzand celor 3 etape parcurse, pe care trebuie sa le las in urma urgent. nu stiu cat de urat suna, dar as vrea sa fac bani, cu ajutorul carora sa pot trasa noi linii de siguranta, de cunoastere (profil de scriitor de jurnale). din cauza asta, am din ce in ce mai putin chef sa aranjez ce scriu pe-aici, din cauza asta mi-e aproape imposibil sa comunic. e cel mai obositor sa comunici sub presiunea despartirii :)

cabinele de proba

cabinele de proba fac bine. nu observi nici spatiul stramt, care in mod normal ar trebui sa-ti dea senzatia de sufocare si singuratate, nici lumina oribila si nici muzica de obicei cretina, care se aude din difuzoarele marilor magazine. starea de bine n-are legatura cu consumul. in 90 la suta din cazuri nu-ti cumperi nimic - aprox 45 la suta din cauza ca pur si simplu nu-ti permiti si 45 la suta din cauza ca hainele nu-ti vin bine. poate are legatura cu separarea de viermuiala de la rafturi si de indiscretia din privirile tembele ale vanzatoarelor, desi faptul ca esti "atenta" la asta nu te face nici pe tine prea inteligenta. cabinele de proba sunt adevarate refugii in lumea hidoasa a mall-urilor, in lumea hidoasa a micilor magazine, insirate de-a lungul unei strazi comerciale, in care prezenta "umana" devine mai agasanta ca niciodata. poate are legatura cu faptul ca te simti putin alta (scopul este pana la urma sa te costumezi) sau dimpotriva cu faptul ca te simti din ce in ce mai mult tu insati (cand e vorba de haine care ti se potrivesc la modul obsesiv). poate te fac sa te simti bine pentru ca te fac sa te subliniezi din ce in ce mai mult, pt ca fac legatura intre adolescenta si fragila maturitate, borne intre care nu ti-a pasat deloc cum te imbraci. poate pentru ca actiunea din interiorul cabinelor de proba nu e una esentiala iti provoaca placere. cabinele de proba sunt insa singurele care fac bine, pana la urma hainele frumoase fac rau. cu cat esti mai atent impachetat, cu atat esti mai constient si cu atat urca greata. cu atat mai mult te simti un obiect care nu-ti apartine. cu atat mai mult esti fragil si singur. cu cat iti acoperi mai bine defectele cu atat creste tristetea. cu cat iti accentuezi mai mult ochii cu atat creste nebunia. nu e vorba despre frumusete. exista copii frumosi si adolescenti frumosi (am fost si un copil frumos si o adolescenta frumoasa sau cel putin asa cred si cel mai important e ce cred oricum), dar nu exista femei si nici barbati la 30 de ani frumosi. femeiel si barbatii la treizeci de ani pot fi si frumosi si urati daca vor si asta ii face sa nu fie nicium. nu ma refer la vreo chestie spirituala,

ma refer pur si simplu la efort. stiti foarte bine la ce ma refer, nu la moralitate. nu am mai vazut niciun film suficient de bun

nu am mai citit nicio carte suficient de importanta

nu am mai descoperit nicio piesa care sa-mi placa f mult

nu am mai fost demult preocupata de alte forme de arta

si imi pare rau.
imi pare rau si pentru faptul ca as fi vrut sa spun mult mai mult cu postul asta

dar n-am energie

asa cum ati observat ca n-am energie nici sa vbesc.

dar ma simt f bine :)