vara

se mai poate citi despre rezervatia aici si se mai poate citi aici

trebuie sa spun ca am recitit-o si eu de curand si am ajuns la concluzia ca as modifica exact 11 cuvinte, dintre care 7 ar trebui pur si simplu sterse si inca 4 versuri, ceea ce mi se pare rezonabil
imi propun ca din cand in cand sa reevaluez si sa constat modificarile in aceste figuri

sunt la corabia din pacate am avut 1 probl cu maseaua si 2 din cauza probl cu maseaua probl cu traducerea asa ca am stat m mult la comp decat se intampla de obicei la cor dar sper situatia sa se imbunatateasca cat de curand

n am apucat sa vad mare lucru din oras deocamdata si dunarea numai putin si am apucat sa constat ca dincolo la casa "pomii de la metro" au mai crescut inca putin


lasand la o parte cele de mai sus totul merge f bine spre neasteptat copil iubit familie scris natura armonie dar si energie sper tot asa si de acum incolo

despre mine, din nou

in ultimul timp a venit atat de des vorba despre mine ca mi-a venit sa si rad cand mi-am adus aminte de blog si m-am hotarat sa postez link la interviul asta, care interviu e f probabil sa fie semi-imbecil, pt ca eu nu prea gandesc clar (desi imi place asa de mult claritatea :p) cand in discutie este propria mea persoana, in afara de cazurile in care pornesc de la inceput in cap cu "o figura de stil", iar asta nu se intampla in interviuri, ci de ex in autoportrete
(observati ca am impresia ca in rest gandesc clar)

”Cred foarte mult în luciditate, în claritate, în limpezime”

Apr 19th, 2012 | By admin | Category: Studioul de carte

La Editura Casa de Pariuri Literare a apărut, în 2011, volumul ”Rezervația” semnat de Cristina Ispas. Andra Rotaru a dialogat cu poeta, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre această carte și despre poezia contemporană, în general.

Există o “boală a epocii” în poezie?

Da, cred că există o „boală a epocii” şi că poezia e şi ea atinsă. Mai mult decât atât, chiar dacă îmi dau seama cât de plat a ajuns să sune asta, nu mă feresc să mai spun încă o dată că boala epocii noastre este viteza şi că simptomatologia ei (complexă) este cea care defineşte poezia contemporană. Sunt conştientă în acelaşi timp că răspunsul meu este unul cum nu se poate mai vag, viteza implicând în primul rând o continuă reconfigurare a coordonatelor determinative ale lumii în care trăim, o derulare mai rapidă a „epocilor”, cu tot cu bolile asociate. Astfel încât, chiar dacă aş putea să merg mai departe şi să încerc să schiţez un pattern al discursului poetic asociat vitezei, ar fi ceva la fel de vag (deşi nu mai puţin adevărat), de genul discurs discontinuu, frânt, fracturat etc. Plus că, din păcate, „supravieţuiesc” în poezie şi destule boli ale epocilor deja apuse şi atunci ar trebui să fac referire şi la ele şi, oricât de tentant ar suna, n-am mai terminat niciodată J

“Emoţia nu a fost niciodată/ un bun detectiv”

Cred foarte mult în luciditate, în claritate, în limpezime, în efortul depus permanent în sensul reconstruirii ca opusă distrugerii, reglării ca opusă dereglării (sintagma „dereglarea tuturor simţurilor” mă enervează enorm, deşi nu neg sau nu-mi displace ce s-a făcut în numele ei în epocă) şi, ca să nu par cu totul lipsită de generozitate, prefer oricând utopia ca opusă anarhiei. Nu vreau să minimalizez importanţa capacităţii intuitive, mi-ar părea rău să fiu prost înţeleasă, tot ce vreau să spun este că de obicei tentaţia autodistrugerii este imensă şi că e păcat că e aşa.

Personajele din volum se împrietenesc “în viteză”, obligativitatea acţiunilor de după lipsind, la fel şi temporalitatea. Cadrul în care se petrec aceste întâmplări poate fi oricare?

Bineînţeles că oricare. Toffler îl cita în „Şocul viitorului”, la capitolul „Prieteniile în viitor”, pe psihologul Courtney Tall, care afirma că, în viitor, „stabilitatea bazată pe relaţiile strânse cu un număr mic de oameni va deveni inoperantă, datorată mobilităţii înalte, diversităţii mari de interese, precum şi capacităţii variabile de adaptare şi schimbare ce va exista la membrii unei societăţi foarte automatizate…”. De altfel, Toffler mergea chiar mai departe şi îşi imagina, ca o glumă, cum în viitor va apărea familia „modulară”. Cu alte cuvinte, în loc să-ţi „cari” cu tine familia de fiecare dată când îţi schimbi odată cu jobul şi oraşul în care trăieşti (familie care îşi va pierde astfel, printre altele, şi prietenii), vei primi în noul oraş o familie „de-a gata”. De fapt, ideea e mai veche. În Utopia, Thomas Morus îşi imagina şi el cum, în numele unui echilibru economic, o familie cu prea mulţi copii ar mai putea să renunţe la cîţiva în favoarea unei familii cu prea puţini J Oricât de cinic ar părea însă, adevărul este că de cele mai multe ori nu reuşim să ne păstrăm prietenii de la fostul job de exemplu, iar atunci când o facem depunem destul efort şi o facem cumva artifical.

Concediile, weekendurile, perioadele destinate din punct de vedere social vacanţei şi relaxării se suprapun peste segmentul de unde începe “indiferenţa”: “aici e capătul indiferenţei/ de aici începe un fel de înţelepciune/ un fel de compromis”.

Ce frumos ai zis „se suprapun dpdv social” J Ca să-ţi răspund, o să mă folosesc aici de un concept care a circulat prin presă acum un an şi jumătate, poate doi ani, nu mai ştiu exact, şi anume conceptul de „supapă” folosit de Sorin Ovidiu Vântu, care făcea referire atunci la Academia Caţavencu, Radio Guerilla, Vox Publica, entităţi de presă pe care omul de afaceri le-ar fi folosit ca pe nişte „supape” de credibilizare pentru trustul său, lăsându-le ceva mai multă libertate de expresie. Ei bine, concediul, weekendul şi în general orice interval de timp care se poate califica drept „timp liber” în vieţile noastre, funcţionează ca un fel de „supape” pe care ni le oferă sistemul pentru a ne menţine împăcaţi cu vieţile noastre.

Ce este această “rezervaţie”? A fost modificată vreodată, poate fi învinuit cineva de existenţa ei? Poate cineva trăi în afara ei?

În principiu, ar trebui să se poată trăi şi în afara rezervaţiei, dar în cazul nostru (mă refer la oameni) acest „în afară” ar fi Luna sau planeta Marte şi cred că mai avem ceva de aşteptat J. Cel puţin teoretic însă, animalele ţinute în captivitate pot supravieţui în sălbăticie, cu condiţia să fie pregătite pentru acest lucru, să fie prinse într-un fel de program special etc. Ceea ce e mai greu de realizat în cazul omului, pentru că e aproape imposibil să evaluezi corect un sistem, şi implicit situaţia ta în acel sistem, din interiorul lui. E nevoie de o detaşare (nu numai în spaţiu, dar probabil şi în timp), de o perspectivă din afară, ca să ajungi măcar să-ţi doreşti să părăseşti rezervaţia. În fine, cred că e destul de complicat.

Au existat grupuri-ţintă studiate, tipologii tipice momentului, pe care ai încercat să le observi? “Înregistrarea” se soldează cu notaţii poetice clinice: “perechea nr. 1″, “perechea nr. 2″ etc.

Nu, lucrurile nu s-au întâmplat atât de matematic. De fapt, cred că e chiar mai multă emoţie implicată în rezervaţia decât ar fi fost necesar sau decât vreau să admit sau să cred că este. Cu alte cuvinte, aş folosi un cuvânt mai lejer, în loc de studiu, cum ar fi „observaţie”, iar tipologiile cumva s-au impus sau, altfel spus, s-au limpezit pe parcurs. Oamenii sunt nişte fiinţe destul de complexe, dar există totuşi, dincolo de toată complexitatea asta, şi posibilitatea de a restrânge, cu relativă uşurinţă, o societate la câteva tipologii. E cam la fel cum se întâmplă cu banalele microexpresii faciale.

V. Leac scria pe coperta a IV-a că “rezervaţia” e un documentar poetic”. Înspre ce se îndreaptă poezia, în opinia ta, astăzi?

Cred că, în general, despre orice ar fi vorba (în afară de politică), mă interesează mai mult să mă gândesc spre ce anume aş vrea eu să se îndrepte, decât să fac pronosticuri. Cel puţin atunci când nu sunt nevoită. În contextul special al poeziei însă cred că, în afara proiecţiilor care privesc strict ceea ce scriu eu, prefer să aştept pur şi simplu să fiu surprinsă şi, trebuie s-o spun, ultimii ani nu m-au dezamăgit.

cine vrea sa vada si poze sa se duca pe link *asta fiind o gluma

http://www.agentiadecarte.ro/2012/04/%E2%80%9Dcred-foarte-mult-in-luciditate-in-claritate-in-limpezime%E2%80%9D/

foarte scurt autoportret

Pun aici un text care a fost citit de curand pe fragmente, pierzandu-se astfel aproape orice urma de autoironie, motorul insusi al textului, si la fel concluzia lui de altfel irefutabila: viata e usor rezumativa ...

M-am născut la Corabia, în sud, într-o zi de 29 august, acum treizeci şi puţin de ani, nimeni din familie nu-şi mai aminteşte la ce oră şi nici măcar dacă era zi sau noapte. Am copilărit la ţară, până la vârsta şcolară, la bunici. Am avut, ca mai toţi cei din generaţia mea, nişte părinţi de weekend. Tineri, frumoşi, visători, ingineri. În copilărie, cu riscul de a suna aiurea, m-au marcat la modul iremediabil două lucruri: singurătatea şi moartea. Eram singurul copil de pe stradă care locuia cu bunicii, aşa că mă bucuram de mult timp liber, pe care ceilalţi copii, nevoiţi să ajute pe lângă casă, nu-l aveau. Îmi amintesc cum fâţâiam toată ziua poarta să verific dacă n-a mai ieşit nimeni la joacă şi cât de bine cunoaştem scârţâitul fiecărei porţi din vecini. Când aveam şase ani un coleg de joacă de pe stradă a murit înecat, iar asta m-a făcut să realizez că se poate muri şi de copil şi atunci planurile mele (îmi doream să devin jurnalist sau avocat) s-ar fi spulberat dureros înainte de vreme. În clasele primare am fost grăsuţă, dar printre cei mai buni la învăţătură şi cu unii dintre cei mai frumoşi părinţi din clasă, aşa că mi-a fost bine. La bloc am suferit şi mai mult de singurătate. Dacă la bunici fâţâiam poarta, aici mă instalasem practic pe balcon. Am fost un copil dornic de companie, deşi gustam şi o ficţiune bună, atunci când capul meu era dispus să lucreze la ea. Când aveam zece ani a venit revoluţia. M-a surprins în plin război, în spatele blocului. Construisem cazemate din zăpadă şi ne atacam unii pe alţii cu bulgări. Trei bulgări încasaţi şi erai mort. Îmi amintesc foarte bine figura lui Dinescu la televizor, probabil mi s-a părut cea mai expresivă, şi cadavrele ceauşeştilor, care m-au bântuit încă multă vreme. Încă de pe atunci eram împotriva pedepsei capitale, dar numai fiindcă moartea mi se părea prea blândă şi preferam violenţa şi tortura. Dintr-a cincea am urmat o clasă cu profil sportiv, mai exact handbal. La început păream să am şanse mari să fiu printre cei mai buni, trăgeam foarte bine la poartă, dar s-a dovedit repede că nu eram chiar cu tot sufletul în treaba asta. Când eram în clasa a şaptea echipa a câştigat titlul de campion naţional la junioare III. Am avut ocazia de curând să revăd filmările de la întoarcerea oraş, imediat după victorie. Eram excesiv de timidă (cred că mai mult decât oricare dintre colegele mele), foarte emoţionată şi foarte fericită. Eram, de asemenea, foarte frumoasă. În clasa a opta am părăsit clasa cu profil sportiv, pe motiv că venise vremea să acord mai mult timp învăţăturii. Adevărul e însă că mă săturasem de antrenamente. La liceu am urmat un profil de matefizică, alegere pe care am făcut-o împreună cu o foarte bună prietenă, care acum locuieşte în Danemarca. Prin clasa a noua am citit Un om sfârşit, exact la timp ca să realizez cât de tare mă puteam rata cu aspiraţiile mele enciclopedice. Toată generaţia mea citea Cioran şi Nietzsche (exceptând un mic segment care citea Asimov şi Hassel), drept pentru care eu i-am citit abia ceva mai târziu pe Cioran şi Nietzsche, iar pe Asimov si Hassel niciodata. M-am apucat de scris poezii la o vârstă foarte fragedă, dar nu pot spune că sistematic sau că eram condusă de o mare pasiune. Cred că mă fascina mai mult actul fizic de a scrie. Citeam în schimb enorm şi aproape cu furie. Tot liceul am fost obsedată că sunt grasă. Anul trecut mi-am vizitat o prietenă care avea o fotografie cu mine, privind un panou publicitar, rara avis pe atunci la noi, undeva pe o autostradă din Elveţia. Purtam o pereche de blugi drepţi, foarte largi, şi o bluză de trening excesiv de lălâie, menite să-mi mascheze cele 56-57 de kg pe care le aveam atunci, la o înălţime de 1.72. În liceu am fost o persoană sociabilă, chiar populară (ceea ce reprezintă o uşoară contradicţie în termeni, ştiu). Am cultivat toleranţa şi prietenia. Facultatea a reprezentat una dintre cele mai moarte perioade din viaţa mea (social vorbind, altfel nopţile albe de lectură au fost minunate), aşa că nu-mi place în mod deosebit să vorbesc despre asta (sper să mă ierte prietenele mele). În 2011, pe 6 februarie, după o îndelungată suferinţă, s-a stins din viaţă bunica mea, pe care am iubit-o foarte mult. Pe 23 februrie s-a născut fetiţa mea, Natalia, pe care o iubesc foarte mult. Pe 19 ocombrie a murit bunicul meu, pe care l-am iubit foarte mult. Casa în care am copilărit, şi pe care am iubit-o foarte mult, a rămas acum pustie. Eu locuiesc în Bucureşti, cu noua mea familie. Îmi doresc un câine (un Mops sau un Basset Hound, ştiu cum sună, dar asta îmi doresc), dar am hotărât să aştept până când fetiţa mea va împlini 2 ani. Am un frate, care s-a mutat de curând în acelaşi cartier cu mine, şi câţiva prieteni foarte dragi, dintre care unii au părăsit de curând România, pentru lumi/rezervaţii mai bune.

Comunismul, the new black

Bogdan Lipcanu

fuck tense

editura Casa de pariuri literare, 2010

83 p.

Între reacţia negativă iniţială la un film precum 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) al lui Cristian Mungiu, acuzat că mânjeşte ecranul cu un peisaj dezolant de care n-avea nimeni chef să-şi amintească - calmată de succesul repurtat de film la festivalurile din străinătate -, nevoia fiecăruia de a recupera un segment al vieţii personale (exploatată la scară largă de campanii precum cea coordonată de Jurnalul Naţional, care a reeditat şi repus în circuit cărţi şi CD-uri exponenţiale pentru anii ’80) şi acceptarea senină a ultimului val de recuperări simulând o miză pur estetică (ex. filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu), tema „comunismului” este departe de a-şi fi epuizat nuanţele în zona de acţiune socioculturală. Agresivitatea inoportună şi pernicioasă de care dau dovadă unii nostalgici (în timp ce alţii reuşesc să întoarcă boala, în spirit nietzschean, în avantajul societăţii şi al lor), o anume complacere a elitelor într-un discurs anticomunist neschimbat de 20 de ani şi hiperinflaţia tematică fac însă ca răbdarea receptorului când vine vorba de acest subiect să se fi epuizat înainte de vreme. Iată contextul mai mult sau mai puţin fericit în care apare fuck tense, volumul de debut al lui Bogdan Lipcanu.

Departe însă de a îngroşa teancul acelor opere parazite, care nu fac decât să se hrănească dintr-o temă-gazdă în trend, fără a reuşi (dacă îşi propun măcar) să o îmbogăţească în vreun fel sau să-şi precizeze o poziţie în raport cu ea, fuck tense se impune din start ca o carte ce se doreşte a fi mai mult decât un simplu produs artistic, se doreşte adică a fi funcţională (o tendinţă nouă şi binevenită pe la noi). Propunând copilăria şi pubertatea ca vârste de referinţă, Bogdan Lipcanu îşi plasează din start volumul undeva în zona filmului regizat de Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (2006), în care personajul copil, Lalalilu, aspiră să-l înjunghie pe Ceauşescu, romanul Băiuţeii (2006) al fraţilor Filip şi Matei Florian, în care primează dimpotrivă joaca liberă de orice politică (soţii Ceauşescu apar într-un joc, dar atât de pasager încât nu se poate vorbi nicicum de politizare), romanul lui Iulian Ciocan, Înainte să moară Brejnev (2007), în care, deşi copilăria sub comunism apare desfigurată de tragism, apar totodată şi semnele dezintegrării sistemului, volumul lui Mihai Duţescu, şi toată bucuria acelor ani trişti (2010), în care rememorarea se face la modul blând şi generos, apolitic, dar cu grija recuperării unei anumite atmosfere etc. Având în comun cu Lalalilu vocaţia de dizident („Voiam să facem ceva, ceva ascuns. / M-am trezit scriind imnuri hitleriste, / un fel de marşuri pentru organizaţia noastră. / Stiloul îmi luneca binişor – / primele poezii scrise, / mi se părea că eram chiar măiastru – / şi eram împotriva lui C."), personajul lui Lipcanu se diferenţiază prin confuzie, în cazul lui ţinta revoltei fiind nu un personaj sau altul al istoriei, ci pur şi simplu puterea, în toată abstracţiunea ei (prin urmare, o variabilă). Aşa se explică de ce, odată ce pare să fi devenit personajul mai slab, Ceauşescu devine imediat şi personajul care trebuie apărat: “Îmi spălaseră creieru’. / Dimineaţă am auzit / Jos Ceauşescu. / Coloane de muncitori se porniseră / prin tot oraşul. / Am lăsat un bilet către ai mei : / « Mă duc să arunc cu mere în trădători » ". Ce este interesant aici, ca un efect al politizării discursului (în sensul că sunt selectate din real exclusiv acele secvenţe care prezintă interes politic) este modul în care reuşeşte Bogdan Lipcanu să menţină în acelaşi timp în prim plan - de parcă ar jongla cu două ecrane - atât evenimentul istoric şi (mono)coloritul politic, cât şi candidul său personaj, care acordă istoriei numai un rol secundar: „Am mers spre antrenamentul lui Barta. / Un joc - şcoală, noi şi ei. / Lîngă stadion, am văzut mărşăluind / 4 soldaţi cu baionetele scoase. / Barta ne-a trimis acasă, / n-am înţeles de ce./ Vroiam fotbal, nu revoluţie”. A nu se înţelege însă că această inapetenţă a copilului pentru politică împiedică sistemul să-şi facă treaba - să „spele creierele” – profitând de slăbiciunea numărul unu a vârstei, disponibilitatea totală pentru joc: copilul visează să meargă în tabără cu Conducătorul iubit (substituit aici lui Iisus: „că el era cu copiii”), îşi imaginează jocuri mecanice cu pionieri, sonde, stema patriei, tractoare etc. Şi mai interesant este cât de bine seamănă acest mecanism de „spălare a creierelor”, prin ofensiva puternică a materialului propagandistic cu cel care contribuie la proliferarea, cel puţin la fel de agresivă, pe alte meridiane, a icon-urilor capitaliste în cultura pop. De altfel, cultura pop, care este liberă să facă aşa ceva, nu se sfieşte să împrumute, inofensiv ironic, din icon-urile comuniste (vezi de ex. portretele lui Lenin sau Mao de Andy Warhol), ceea ce face ca, dintr-un anumit unghi, graniţa - la nivel decorativ – dintre cele două sisteme să piară cu totul. Dar nu numai instinctul de rebeliune, încă necanalizat, dar care promite, roade la temeliile regimului comunist, despre care se ştie că este, ca orice regim totalitar, eminamente pudibond, ci şi instinctul sexual (romanul lui Peter Esterhazy din 1984, Un strop de pornografie maghiară, este celebru pentru această perspectivă). Deşi în Harriet or Sweet Angel of Communism nu se poate vorbi de pornografie, sfera de cunoaştere a pubertăţii fiind destul de limitată într-un mediu în care lipseşte accesul la acest gen de „informaţie”, planşa de anatomie pe care Bogdan Lipcanu pare s-o introducă la modul absolut gratuit în volum îi precizează destul de clar intenţiile.

Minimaliste, narative, biografiste, lipsite de ebuliţii lirice, dar cu efecte ici colo de suprareal (datorate decorului tematic de extracţie roşie, pe care se insistă obsesiv), oferind mostre de umor negru, poemele din fuck tense pariază aproape totul pe portretul psihologic al unei situaţii istorice, manipulat de la un pupitru invizibil de o dublă-instanţă: adultul care-şi reconsideră copilăria, dar şi omul liber (circulaţia informaţiei în capitalism oferă iluzia asta) care priveşte regimul altădată simţit ca opresiv, între timp neutralizat de istorie, ca pe un spectacol absurd, inofensiv, rizibil. De aceea nu se poate spune că orientarea acestui volum este una anticomunistă (ce sens ar avea?), ci una anticapitalistă, demascarea făcându-se însă tocmai prin identificarea acelor mecanisme pe care cele două sisteme le au şi le-au avut în comun. Cu alte cuvinte, dacă val chimic (alias Valentina Chiriţă), în umilirea animalelor, acuza capitalismul de pe poziţia unui viitor previzibil, în fuck tense se întâmplă acelaşi lucru, dar de pe poziţiile trecutului.

Departe de a se erija în voci ale revoltei sociale, cei doi autori (foarte buni) debutaţi anul trecut la recent lansata şi se vede că foarte inspirata editură Casa de pariuri literare menţin o perspectivă lucidă, nu lipsită de nuanţe asupra lucrurilor, dar fără a propune, mulţumindu-se numai să afirme, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că această poezie nu mai are, în sfârşit, nimic de a face nici cu furia, nici cu isteria contestatară de mai ieri. Pe baza datelor clinice şi a examenelor de laborator, este pus un diagnostic, dar nu mai este dictat niciun tratament.

Cristina Ispas

A aparut in Poesis International, nr.4 / martie 2011

rezervatia

iarasi uitasem ca am blog
vroiam sa directionez spre asta

ce am mai facut de cand nu

in primul rand am facut copil (acum doarme) si asta a modificat destul. si sa nu mai spuna nimeni cand vede copilul « imi pare rau pt tine, dar seamana cu dani » foarte bine ca seamana cu dani evident ca imi place de el. la inceput m am uitat la filme apoi am bagat seriale dupa seriale sezoane intregi zile si nopti etc. ultimul a fost lost, dar nu vreau sa comentez. am citit mult la inceput cand copilul dormea la mine in brate dupa care n am mai avut chef. acum mi a adus oana si citesc asta. dani a fost plecat mult pt ca asa a trebuit si noi am fost mai mult singure (cu ajutoare, dar nu despre asta e vorba). am vorbit mult la telefon am iesit putin si mai mult cu copilul. am umplut balconul de plante si la toate le merge bine (mai putin la muraya). am cautat pt copil carti de povesti din cele nespectaculoase dar cu txtul original, dar mai tarziu o sa i cumpar si caramizi lucioase sa le tarasca prin casa si sa roada la ele. cand eram insarcinata a murit bunica mea si am cam fost nostalgica pt ca s a terminat copilaria (adolescenta s a terminat mai demult). majoritatea prietenelor mele au copil si toate au ramas intregi la cap si cel putin din punctul asta de vedere lumea e asa cum trebuie. mi am cumparat biblioteca neagra si in rest n am mai facut nimic prin casa n am mai avut timp si de fapt nici bani. cand ne am mutat acum un an nu ne gandeam la copil asa ca doua camere parea ok iar acum dormitorul meu cu dulap alb pat negru si perdele mov o sa fie transformat. i am cumparat copilului rochite neroz de la H&M si am imbracat o frumos. vroiam sa i trimit lui frate meu pe mail sa mi copieze pe panza doua schite de tim burton cu acadele sa mi atarn pe pereti dar mi a fost lene. aseara am abandonat toate traseele civilizate si parcurile cu pensonari si ne am plimbat cu copilul (dani e acasa acum) prin complexul politehnicii. adica prin parcul fara bancute unde lumea sta pe iarba joaca badmington sau manevreaza avioane de la telecomanda. m am gandit ca ar trebui sa invat sa joc tenis pt ca inotul in bucuresti e complicat numai la corabia iar handbal ce am facut eu in alta viata nu se mai poate etc. diana si a luat caine si m am gandit iar ca vreau sa mi iau mops dar o sa astept sa implineasca copilul 3 ani si o sa i fac ei cadou atunci. la corabia au mai crescut pomii pe care i am plantat mai demult. in perioada asta toata lumea e plecata din b. (probabil de asta si scriu) oana in spania ada cu care trebuia sa ma vad in moldova si n are semnal alina a plecat inapoi in canada elena cu care trebuia sa ma vad in maramures claudia care m a sunat acum cateva zile si care zicea sa ne vedem pleaca doua saptamani la londra etc. ca sa nu mai vbesc de raluca si toma care s au mutat in belgia si de doina care s a mutat in danemarca. am ascultat anii 90 din nou pt ca n am mai putut sa stau la comp si atunci am dat drumul la liste si am ascultat ultimul album raidohead care chiar nu. in primavara mi am cumparat niste ghetute "berlineze" superbe, dar de atunci nu mi am mai luat nimic sa ma topesc dupa.

as vrea sa mi treaca scarba dar aici copilul n a modificat destul (dar a facut o gaura foarte mare in) care n are cum sa treaca din moment ce imi doresc puternic in acelasi timp sa fac multe multe chestii si sa nu fac nimic, daca asta are vreun sens.

ps. vezi si post ul anterior

animals

1st image Jean-Luc Cornec and his sheep

2nd image Belgian artist Wim Delvoye and his pigs

3rd link from a friend to Gheorghe Fikl's luxury cows and other animals love it

an now hear some music from prurient

about me nothing at all I'm scared the world might broke me into pieces though I hope not today